Am intrat în anul ăsta ca-n brânză. Nici nu s-au terminat bine de ciocnit cupele de şampanie şi ne-am trezit că anul ăsta a început, culmea tupeului, chiar din prima zi. Noi o luasem mai uşurel, încă mai visam, încă ne mai făceam planuri când minerii din Valea Jiului delcanşaseră greva. Ni se părea că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu e adevărat sau, în cel mai bun caz, se întâmplă în altăţară. Cu alte cuvinte, eram pregătiţi să ne trezim pe la prânz şi am fost trântiţi din pat pe la 5.000 dimineaţa. De-aia nu ne revenim nici măcar acum din jocul trezirii, când deja am trecut de jumătatea lunii. Eu am impresia că suntem în luna noiemrbie a acestui an. Nu am absolut deloc sentimentul că aibia ne-am despărţit de 1998. Obosit, asta nu înseamnă că era obligatoriu să încep anul odihnit, de parcă sute de zile m-am târât fără somn prin tranziţie, obosit ca şi când n-aş fi întrerupt niciodată emisiunea din 1996 încoace, obosit pur şi simplu. Se întâmplă ceva cu noi. Suntem câteva generaţii care n-o să apuce timp de odihnă pe lumea asta. Odihna va aparţine exclusiv generaţiilor viitoare. Ne place să ne plângem tuturor că n-avem nici un pic de timp liber, ne place să ne văicărim că nu ne luăm concedii, ne place să ne compătimim unii pe alţii. Şi dacă se întâmplă câteodată s-avem câteva zile libere, ne urcăm pe pereţi pentru că n-avem ce face, ne plictisim de moarte, vrem înapoi la muncă. Suntem generaţii de sacrificiu, trebuie să începem să înţelegem foarte bine acest lucru până când nu e prea târziu, până când nu vom fi sacrificaţi . Sacrificaţi, înainte de a începe sacrificiu.
MARIUS TUCĂ
