Mare e feizbucu ăsta. M-am îndrăgostit iremediabil de el.
Am aflat de pe feizbuc multe lucruri adevărate. Şi multe înţelepciuni.
Azi am aflat, de pildă, că e ziua jurnaliştilor. De la o prietenă de-a mea de pe feizbuc şi fostă foarte bună colegă de la Jurnalul.
O prietenă a prietenei mele a ţinut să sublinieze că, de fapt, nu e e ziua jurnaliştilor, ci a presei libere.
Băi, da hotărîţi-vă! Cînd e ziua jurnaliştilor ci cînd e ziua presei libere?
Trebuie să aflu, ca să mă pregătesc cu post şi rugăciune pentru marea sărbătoare a jurnaliştilor. Şi pentru marea sărbătoare a presei libere.
Dacă e ziua jurnaliştilor, un sincer <la mulţi ani> tuturor jurnaliştilor de pe planetă. Care-oţi mai fi.
Acuma se zice “jurnalist”. Cînd am început eu în presă se zicea “ziarist” şi mi se pare mai tare decît “jurnalist”.
“Jurnalist” sună prea … hm… prea profi, aşa. Parcă e un diagnostic.
“Ziarist” sună mai cotidian. De fapt, aşa şi trebuie să sune şi chiar aşa sună, nu că zic eu.
Cristoiu zicea “gazetar”. “Gazetar” sună prea… ăăă…. #nuştiucum. Ca la ceape, aşa. “Gazetărie” şi “Gazetar” nu-mi place cum sună.
Aţi scris vreodată pentru “Gazeta de Perete”?
Eu nu şi mi-am dorit foarte mult să scriu pentru “Gazeta de Perete”, dar nu mă băga nimeni în seamă.
“Gazeta de Perete” era un feizbuc în variantă comunistă.
Mă uitam la ăia care scriau pentru “Gazeta de Perete” ca la nişte zei. Erau soarele pentru mine.
Deşi ţin minte că erau nişte texte cretine rău, comuniste şi păşuniste, care, funciarmente, nu-mi plăceau dar mie mi se părea minunată ideea să scrii pe o foaie care să fie afişată pe un perete şi pe care s-o citească foarte multă lume.
Ce conta că scriai tîmpenii? (Ȋmi aduc aminte de un text în care un elev era făcut de toată jena, pentru un motiv minor.
Ştiu că mă impresionase faptul că acelui elev, cu un an mai mare decît mine, la şcoala generală,îi era jenă să mai apară pe afară. Stătea foarte retras. Săracu!)
Ei.
Era o ruptură categorică între calitatea textelor, în sine, şi faptul că cei mai buni elevi din şcoală scriau la Gazeta de Perete, chiar dacă foarte, foarte lemnos.
Am apucat “Gazeta de Perete” un trimestru la liceu, în 89.
Trebuia să mă duc să mă facă utecistă dar mie-mi era lene şi nu mă duceam niciodată.
“Gazetarii” ne ameninţau că ne dau la “Gazetă…” dacă nu ne ducem. Mi mi se rupea. “Dă-mă!”. De mică eram rebelă!
Şi, deci, revenind. D-aia nu-mi place termenul de “gazetar”, pentru că-l asociez cu o amintire nasoală.
Cu frustrarea, adică, de a fi vrut să scriu la “Gazeta de Perete” şi de a nu fi scris.
Aş fi scris muuuuult mai bine decît oricine care scria acolo.
Ȋn singurul trimestru comunist din liceu, aş fi vrut să mă dea la “Gazetă…” la “aşa nu”, dar n-am mai apucat.
A venit democraţia.
