Dimineața aceea de octombrie începuse blajin, cu un soare încrețit discret de palele unui vânticel șovăielnic. Ne treziserăm când noaptea încă mai spoia cu funingine obrajii zilei. Se lumina lin și voci aspre, defel agitate, spărgeau liniștea zorilor. Șeful meu, Florian Florescu, fie-i țărâna ușoară!, ședea nemișcat și scruta melancolic câmpia învăluită într-un voal subțire de ceață. Nea Marin, șoferul, își încălțase postalii de cauciuc și se grăbea să iasă din coliba în care dormiserăm laolaltă. Mustăcea ghiduș, cocea el o iznoavă.
Parcă eram personajele unei povești vodolazkiniene, întrucât la fel aș fi depănat-o și eu. Da, da, căci „ultimele frunze de pe mal au fost suflate în apa neagră a lacului. Frunzele se rostogoleau la grămadă pe iarba maronie, apoi tremurau pe lacul vălurit. Pluteau tot mai departe. Chiar lângă apă se vedeau urme de la cizmele pescarilor. Urmele erau pline de apă şi păreau veşnice. Lăsate o dată pentru totdeauna. Şi în ele pluteau frunze. Barca pescarilor se legăna nu departe de mal. Cu mâinile înroşite de frig, oamenii trăgeau năvodul. Frunţile şi bărbile le erau ude de sudoare. Mânecile le erau grele de apă. În năvod se zbătea un peşte de mărime mijlocie. Lucind în soarele palid de toamnă, împroşca barca cu stropi. Pescarii erau mulţumiţi de ce prinseseră şi strigau tare între ei. Arseni nu le înţelegea cuvintele. Nu putea să repete niciun cuvânt de-al lor, deşi le auzea clar. Lepădându-şi învelişul înţelesului, cuvintele se prefăceau fără grabă în sunete şi se topeau în văzduh. Cerul era fără culoare, fiindcă îşi dăduse deja toate culorile verii. Mirosea a fum de cuptor.”[1]
Pfu, și cum s-a dus viața, ca un fum... Spre deosebire de năvoadele mujicilor, setcile mulse de noi adunaseră rod bogat - șalăi, știuci, crăpceni, un somotei măricel și sumedenie de ciortani zvăpăiați. Am înghițit în fugă câțiva dumicați și ne-am întors acasă. Păream niște inși scoborâți din alte timpuri, nebărbieriți și cu țoalele sclipind înșelător, de la solzii translucizi lipiți de veștmintele mototolite. Ne-am spălat, ne-am pus straiele curate și am plecat la birou, unde urma să nu zăbovim. Pe la prânz stabiliserăm să mergem la Roșiorii de Vede, să caut o canapea extensibilă, fiindcă la Turnu Măgurele nu găsisem. Atât îmi mai trebuia ca să mă mut în garsoniera repartizată de primărie în blocul-turn construit în oglindă cu hotelul.
Autoritățile comuniste se îngrijiseră de nevoia mea locativă și îmi oferiseră în folosință un acoperiș, suficient pentru nevoile de atunci. Abia absolvisem facultatea și nu mă îmboldea destinul să mă însor. Mama beneficiase de un „car țigănesc” (împrumutul acela între colegii de muncă), rudele apropiate mai completaseră și ele cu ce le prisosea, iar părintele dezertor, ca să-și spele păcatele imprescriptibile, vârâse mâna în buzunar și mă blagoslovise cu niscaiva miare. Taman cât să văruiesc pereții și să mobilez noua locuință, de stagiar avântat în iluzii. Biblioteca am târguit-o de la fabrica din oraș, ca și masa (din aia rabatabilă), ori fotoliul lătăreț, ca și dulapul de haine, plus cuierul cu oglindă pătrățoasă.
Mocheta, de culoarea vișinei putrezite, am cumpărat-o de la „Central”, magazinul din buricul urbei. Frigiderul, aspiratorul și pick-up-ul le-am procurat „pe sub mână”, ca orice procuror din timpurile hulite azi cu sminteală. Dumnezeule, niciodată nu fusesem într-atât de fericit, mă bucuram, în sfârșit, de un cuib al meu! Doar cine n-a trăit sentimentul devălmășiei, al conviețuirii la comun și al lipsei spațiului de securitate intimă știe ce înseamnă să nu ai o casă a ta.
Pluteam ca un copil printre obiectele aranjate cu gust și lustruite frenetic, ca nu cumva praful să le cotropească. Numai că n-aveam pat, adică piesa indispensabilă ca să stau în micul meu paradis domestic. „Nu te îngrijora, o rezolvăm la Roșiori, am vorbit cu negustorii de acolo”, m-a asigurat „șefu'”. Și iată-ne, așadar, în târgul său de baștină pe la ceasurile nămiezii, călare pe un camion tocmit să transporte canapeaua râvnită cu disperare în toiul crizei „Epocii de Aur”. Soarta mi-a surâs, și în depozitul Întreprinderii Comerciale de Stat am ochit aleasa la care jinduiam cu nerăbdare feciorelnică.
Am îmbrățișat-o fără fereală, ea nu s-a codit o clipă, frivola !, și nu m-a mai slăbit neam. Coup de foudre, ce mai tura-vura! Cum nimic nu-i gratis pe lume, am dezlegat-o de stăpânu-i gestionar contra bancnotelor albastre (facturate, nu vă gândiți la prostii!) și cu asta-basta, garsoniera ne aștepta surâzând complice. Deoarece roșiorenii difereau orișicât de ceilalți teleormăneni prin aplecarea lor spre negoț, dar și spre plăcerile lumești, finii și cumetrii „șefului” ne-au întâmpinat cu grătare sfârâinde și cu șprițuri reci, ospăț regesc, nu vă mint o iotă! Orele s-au scurs pe nesimțite și întunericul a acoperit iarăși pământul. Anevoie, tare greu ne-am despărțit de gazde și pe la miezul nopții am ajuns la Turnu Măgurele. Oleacă afumați, oleacă istoviți... Ptiu, drace, acu' era acu', deoarece nu puteam căra în doi ditamai patul. L-am chemat pe Florin (vecinul de pe palier la care adesea mâncam și mă uitam la televizor, plecăciune, boierule!) și ne-am străduit din răsputeri să biruim în trei scara dintre etaje. Degeaba...
În jur, nici țipenie de om, nimic... „Țoncule! Țoncule !” l-am auzit deodată pe șefu' țipând și luminile s-au aprins concomitent la o droaie de ferestre. De undeva, de la etajul patru, a răspuns un bărbat (și el stins pretimpuriu, Dumnezeu să-l odihnească!). „Gata, șefule, cobor imediat”, s-a conformat cazon ofițerul de armată, proverbial prin veselia-i contagioasă. Cu chiu, cu vai am răzbit, nădușiți și cu degetele zdrelite. Însă un lucru temeinic presupune un aldămaș pe cinste, altminteri riști să ți se strice șandramaua repejor și cine-i larg la pagubă? Florian Florescu ne-a gătit o friptură de ne-am lins degetele o săptămână, ne-a recitat din Esenin și din Coșbuc, ne-a spus cu haru-i inegalabil snoave haioase, aproape neverosimile, și uite așa ne-au mângâiat alți zoriori de ziuă. Omul acesta mi-a binecuvântat tinerețea și m-a ajutat să pășesc sigur pe picioarele mele, să nu mă înclin în fața nimănui. De aceea nu sunt în stare să-mi imaginez devenirea în absența lui, mă sperie o asemenea nălucire. Privindu-l și ascultându-l în noaptea iluminată magic, l-am iubit ca pe un tată, ca pe un frate mai vârstnic, ca pe un prieten și în anii de până la petrecerea sa prematură nu m-a dezamăgit vreodată.
Mă mărturisesc vouă, „cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai mult mi se pare că amintirile mele sunt o născocire. Încetez să cred în ele şi de-aceea ele nu mă mai pot lega de cei care am fost eu în diferite perioade. Viaţa seamănă cu un mozaic şi se desface în bucăţi.”[2] În definitiv, viața nu-i decât memorie sângerândă sau cicatrizată, carne vie ori moartă; un fel de cămăruță umplută cu obiecte folositoare ori nefolositoare, înghesuite de-a valma. Pe unele le azvârli eliberator, pe altele le păstrezi în speranța că-ți vor sluji cândva. Mai sunt și cele ascunse prin cotloanele minții, de care-ți amintești rar. Foarte rar. Sau deloc. De n-ar fi existat dimineața aceea blajină de octombrie, cu soarele-i încrețit discret, nu s-ar fi ivit și noaptea de poveste pe care tocmai v-am desenat-o tulburat în cuvinte cu trupuri de cerneală. Ehe, garsoniera mea de odinioară...
Editorial de Marian Nazat
