“Măi, omul lui Dumnezeu!”, ne adresăm uneori semenilor noştri, găsind în această formulare ultima soluţie pentru a-i convinge, pentru a-i face să înţeleagă ceea ce vrem să le spunem. Ce altceva este fiecare dintre noi decât “omul lui Dumnezeu”. Cu viaţa noastră, cu destinul nostru, cu păcatele, cu împlinirile şi speranţele noastre suntem, în cea mai simplă definiţie, “omul lui Dumnezeu”. Dacă am realiza în fiecare zi acest lucru, dacă ne-am comporta ca atare, probabil că raţiunea de “a fi” ar căpăta altă însemnătate. De altfel, şi responsabilitatea pe care am avea-o în faţa sorţii ar fi alta. A fi “omul lui Dumnezeu” înseamnă o identitate care ne legitimează existenţa în absenţa oricărui orizont, în lipsa oricărei apartenenţe. A fi “omul lui Dumnezeu” ar trebui să însemne, înainte de toate, credinţă. Noi, din păcate, apelăm la credinţă când aproape nu mai e nimic de făcut. Ne reinventăm credinţa cu ocazia marilor sărbători ale creştinătăţii. “Am reuşit” performanţa să apelăm la rugăciune doar în momentele cruciale. Cu alte cuvinte, ne recunoaştem ca om al lui Dumnezeu doar în momentele noastre de cumpănă, de restrişte. Când e vorba să păcătuim, uităm într-o clipă ai cui suntem, uităm de credinţă, iar rugăciunea o transformăm în păcat. Sărbători fericite, oameni buni!
