În locul ei putea fi oricare dintre cele 24 de participante la balul francez. Nu chiar toate, desigur, oricât aș fi de patriot. De fapt, egalizarea valorilor este direcția implacabilă și evidentă a fotbalului european. O nivelare care nu înseamnă altceva decât plafonarea în mediocritate. Ușor, ușor, au dispărut echipele – vedetă, starurile colective în stare să ia pe cont propriu o competiție (Olanda, Germania de Vest, Italia de odinioară, Franța și Spania de ieri).
Fotbaliștii prezenți cu naționalele lor în „Hexagon” joacă toți în aceleași campionate interne – Premier League, Bundesliga, Ligue 1, Serie A - și de aici stilul asemănător al participantelor la turneul final. Așa se explică de ce Islanda sau Țara Galilor nu diferă cu nimic în privința organizării tactice, cu, să zicem, Ungaria sau Germania. De aceea, cred, în următorii ani Cupa Europei va poposi în vitrina fiecăreia dintre ele. Vor decide forma de moment și dramul de șansă, prospețimea fizică și mentală. Și, nu în ultimă instanță, inspirația și inteligența selecționerului. A, să nu uit, totuși, laboratoarele farmacologice, e fundamental să ai în staff-ul tehnic astfel de alchimiști !
Globalizarea politică și economică s-au răsfrânt și asupra fotbalului și aceasta explică echilibrul valoric al competitoarelor. S-au dus vremurile când o selecționată domina Bătrânul Continent, nu vor mai exista hegemonii, dinastii întru triumf. Antrenându-se la fel și împreună la aceleași cluburi, internaționalii, fie că sunt albanezi sau englezi, joacă la fel.
Pe de altă parte, fiecare națională este, cu puține excepții, un amestec de etnii (Elveția și Belgia, de exemplu), iar legătura lor cu drapelul țării respective nu-i una de sânge, ci birocratică. Oricum, mulți fotbaliști consideră o corvoadă convocarea la lotul național și de aici lipsa de spectaculozitate a partidelor inter-țări.
O tiranie a „fotbalului multilateral mohorât”, vorba inegalabilului Radu Cosașu. Cluburile sunt, de fapt, patriile acestor vedete plătite cu sute de mii de lire sterline pe săptămână ! Ele dețin dreptul de folosință, pe durată determinată, a acestor gladiatori de mătase.
Ediția încheiată recent în capitala Franței nu a adus nimic notabil, dar a confirmat ceea ce știam, și anume:
- sleirea fizică a fotbaliștilor, după zeci de meciuri, la capătul unui sezon năucitor;
- organizarea bicisnică a defensivei, puține selecționate fiind dispuse să atace (Germania, Spania, Franța, Belgia);
- aportul nesemnificativ al fundașilor laterali în faza ofensivă (îi numeri pe degetele unei mâini pe cei care au nimerit două-trei centrări utile !);
- dispariția atacantului central clasic, înfipt în coasta apărătorilor adverși (de altfel, golgeterii turneului final nu sunt vârfuri tradiționale , Griezmann, Ronaldo și Bale, de pildă);
- construcția îndelungă și plictisitoare, cu pase repetate și laterale sau înapoi, în așteptarea greșelii celorlalți;
- consevarea golului marcat, printr-un efort comun în propria jumătate de teren (echipele s-au scurtat teribil, jocul dintr-o atingere apărând astfel ca unică opțiune);
- pervertirea decarului de odinioară într-un opt și jumătate, cu normă dublă obligatorie.
În tot acest tumult fizico-tactic, România fotbalistică a rămas în urmă și, păstrând proporțiile, trăiește drama handbaliștilor, incapabili să se adapteze la actualele cerințe și tendințe europene. Așa că aducerea unui selecționer german nu este decât justificarea pe care diriguitorii de la FRF o vor oferi microbiștilor la ceasul dezastrului iminent și imediat. „Păi dacă nici neamțul nu ne-a scos din « mlaștină», nimeni n-ar fi reușit, noi am făcut tot ce trebuia !”, vor declara atunci tehnocrații politrucului Burleanu...
Marian Nazat
www.mariannazat.ro
