Doar lătratul înfundat al unui câine sparge, din când în când, tăcerea compactă din jur. Înfășor cu privirea valea în care am crescut și o iau cu mine, s-o port oriunde m-aș afla. Întinderea a încărunțit dintr-odată și abia îi mai zăresc marginile. Zăpada proaspătă i-a șters conturul, altădată atât de ferm. Mi-aș pregăti sania din amintiri și mi-aș da drumul cu ea pe hârtoapele de la Nisipuri, să mă zbengui până s-o înverzi câmpul. Să chiui de bucurie și să mă avânt în trecutul părelnic stins. În jur nu văd țipenie de om. Numai dâre anemice de fum luate de vânt în pustietatea satului agonic.
Nu mă încumet să plec, „încotro mergem noi, Niculae ?”, mă întreb asemenea moromeților. Încotro, zău !, tocmai acuș, în pragul vifornicelor aleanuri ? Alaltăieri, stăteam aproape de brâul sobei încinse și parcă visam. În casa aceea de la țară trăiesc patru generații. Dar nu visam, nici pomeneală. „Vino la bâtu”, l-am auzit pe bătrân. Și nepoțelul i-a sărit în brațe râzând, cu mânuțele deschise ca niște aripi. Zbura către străbunicul său fericit ca un pui de vrabie, în cuibul acela de iubire și veșnicie. Chiar, în câte gospodării mai întâlnești atâtea generații ? Imaginea aia este fotografia cea mai dragă a României desfigurate de azi, așa că o strâng la piept, ca pe un talisman.
Ninge trist, melancolic. Bucureștiul mă întâmpină cu aceeași indiferență și răceală.
Scot poza și mi-o pun pe noptieră. De la o vârstă, nopțile sunt lungi și chinuitoare, schimonosite de coșmaruri. Îmi este dor de instituția „bâtului” sau a „mumei”... Adorm greu, ce omăt trebuie să se fi așezat peste Islazul meu...
Mă trezesc în zori. Aeroportul s-a zgribulit și dârdâie de frig. Oameni grăbiți și înfofoliți aleargă de colo-colo. Le cercetez ochii, privirile. Caut să-i surprind în flagrant delict de emoție. Caut în van, așa că renunț, la ce să-mi pierd vremea ? Avionul se înalță anevoie, poticnindu-se pe derdelușul pistei. Sus, deasupra norilor, s-a înseninat brusc și este soare. Strălucitor și neverosimil.
La Paris n-a sosit deocamdată iarna. Miroase a primăvară. Cerul e azuriu, cu pete vineții, un cer mai viril decât speram la început de an. Orașul se deslușește la orizont, zgârie-norii din La Défense, apoi turlele bisericii Sacré-Coeur, zvelte, impunătoare și însingurate. Gonim pe o autostradă mai liberă ca oricând, lumea nu s-a dezmorțit după sărbători. În centru, lângă Arcul de Triumf, copacii sunt împodobiți cu beculețe și diademe luminoase. Ca și Turnul Eiffel, mereu acolo, cavaler solitar și semeț. S-a înserat și eu colind pe străzile cu nume care mă înfioară – Victor Hugo, Kleber, Paul Valery...
Gândul o zbughește tot la Islaz, ieri dimineață hoinăream pe luncă, într-o lume ce părea scufundată în timp. Și casa aceea, cu cele patru generații... Capitala Franței are alte probleme, tremură de frica teroriștilor. Charlie Hebdo și Bataclan sunt spaimele care au paralizat-o recent, rănile încă sângerânde. Ca și multiculturalismul dement și sinucigaș. Corporatiștii discută sec și implacabil, cu o detașare antarctică, despre profit și urzesc planuri de extindere a piețelor de desfacere. Statui de gheață, nicidecum „trestii gânditoare”, mă feresc să-i iscodesc în față. Și mă rog să nu mă contaminez de boala ce a cangrenat omenirea. Simt că am alunecat între două veacuri, între două civilizații și starea asta mă țintuiește pe loc. Care loc?, căci îmi este imposibil să-l mai găsesc, de aceea rătăcesc prin Paris ca un apatrid, cu sufletu-mi de „cioară funebră”. Căderea între lumi și timpuri este, neîndoielnic, drama de nesuportat a individului. Dintotdeauna. Nașterea nepotrivită vremurilor înseamnă rătăcirea între lumi și dintre ele vă scriu eu acum.
