Recent, Horia Roman Patapievici, membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, a fost ţinta unui atac din presă. Mai exact spus, atacul îl viza pe tatăl său, Dionis Patapievici, “om cu puternice convingeri prosovietice, încă de dinainte de 1940”, dar ţinta era fiul său. H.R. Patapievici. Acesta din urmă, invocându-se trecutul tatălui său, era făcut “fiu al lupului – paznic la oile arhivelor Securităţii”.
N-am înţeles prea bine – nici n-aveam ce să înţeleg – cu ce se face vinovat şi faţă de cine Dionis Patapievici – care a murit în 1985 - şi cu atât mai puţin fiulă său, cunoscutul H.R. Patapievici. Autorii atacului se întreabă şmechereşte ce caută Patapievici la CNSAS dacă tatăl său a făcut ce a făcut? De ce vrea Patapievici cu tot dinadinsul să fie publicate listele cu aceia care au făcut poliţie politică? În primul rând, după părerea mea, tatăl lui Patapieivici n-a făcut nimic. Cea de a doua întrebare nu-şi are rostul, pentru că, dacă Patapievici avea ceva de ascuns, nu se zbătea atât să publice listele cu pricina, ci, dimpotrivă, poate că ar fi tăcut mâlc. H.R. Patapievici a sărit să apere memoria tatălui său. Noi ar trebui să fim interesaţi de stoparea folosirii de către unii şi alţii a elementelor din biografia părinţilor noştri.
Comunismul a frânt atâtea vieţi şi destinele unor oameni a căror unică vină a fost că erau copiii părinţilor lor. Mai simplu spus, au existat copii loviţi de soartă doar pentru că părinţi lor erau “chiaburi”, de exemplu. Începem să trăim într-o lume liberă în care contează ceea ce suntem noi. Nu ceea ce au fost sau fac părinţii noştri, ceea ce au fost sau sunt rudele sau strămoştii noştri.
