S-a uscat cerneala în penița stiloului cu care tot scriu că România a fost transformată într-o colonie în noul imperiu al Uniunii Europene. Și, de parcă nu nu era îndeajuns, americanii au mers și mai departe, retrogradându-ne la statutul de scutlâc. În jurul meu, nimeni nu crâcnește, luminatorii mincinoși ai nației proslăvesc noii stăpâni și le înalță ode de-o grețoșenie insuportabilă. Cine nu e cu ei, are de suportat invective și sudălmi groase, de mardeiași de mahala. În numele anticomunismului, o luptă dusă de trompetiștii ăștia în contumacie, li se permite orice. De aici și ținuta jigărită a mass-media din ultimii ani, pervertirea informației pseudo-oficiale cum nu s-a mai întâmplat pe meleagurile slugărniciei ancestrale din vremea invaziei Armatei Roșii. Guvernanții, indiferent de culoarea lor partinică, și-au asumat rolul de argați ai ălora de afară și nu le ies din cuvânt. Și o fac cu o zeloșenie de-ți întoarce stomacul pe dos, în cel mai indigest spectacol al trădării naționale. O strânsură de ratați, preocupați să-și vopsească în nuanțe înșelătoare staturile mărunte, cu complicitatea unui electorat dezamăgit și năucit de multele măciuci încasate în moalele scăfârliei. Ne târâm spre nicăieri, mereu mai prăpădiți și mai deznădăjduiți, în uralele perverse ale Odei bucuriei...
Ca mine gândesc și alții, dar prea puțini se încumetă să înfrunte milițiile actualei corectitudini politice, alcătuite din eurotalibani propovăduitori ai distrugerii noțiunilor de patrie, de națiune... De unde și încântarea cu care, deunăzi, am citit articolul publicat de UnHerd[1], un fel de strigăt de revoltă al bancherului și istoricului polonez Matthew Olex-Szczytowski. Ei bine, fostul consilier al câtorva premieri leși, pune punctul pe „i” - „Într-o vreme a schismelor care separă Vestul UE de noii membri din Est, ambele tabere au propriile rațiuni de a păstra marele secret economic al UE, și anume faptul că Vechea UE stăpânește noile țări membre ca pe niște feude” -, pentru ca apoi să-și argumenteze magistral teoria: „Împotriva logicii și justiției, 340 de milioane de vest europeni bogați îi sug pe cei 103 milioane de estici săraci. Elitele din Europa Centrala și de Est nu se revoltă, pentru că nu suportă să recunoască realitatea, iar mulți dintre membrii elitei din Est au fost cooptați de vestici sau au fost intimidați. Însă resentimentele nu pot să nu răbufnească. «Nu suntem o colonie, nu suntem membri de mâna a doua», a transmis Comisiei Europene premierul Sloveniei. Până și Clotilde Armand, primărița franțuzoaică din București, a spus limpede că «o mare parte din bogăția Europei se scurge din țările sărace către cele mai bogate».
În Vest, cei care știu asta nu deschid gura, ci îi încurajează pe trâmbițașii lor din Est să spună că Vechea Europa menține Estul pe linia de plutire. «Îi vedeți pe polonezii, pe cehii și ungurii aceia cicălitori?», se plâng mereu eurocrații. «Se îndepărtează de liberalism, însă își freacă palmele și se așteaptă să le dăm bani!». Acest tip de gândire este strâmb din cel puțin două motive. Presupusa obrăznicie a Estului nici nu se compara cu păcatele Vestului (comparați doar ce face Ungaria cu LGBT cu ceea ce face Danemarca cu musulmanii săi). Ceea ce rupe Europa în două nu este o falie culturală (despre care se vorbește exagerat de mult), ci statutul de colonie al Europei Centrale și de Est.
Orice analiză trebuie începută prin a vedea ce s-a întâmplat cu cele 11 state care au aderat la UE în 2004. Europa Centrală și de Est era slăbită după căderea comunismului și a trebuit să-și deschidă granițele prea repede. Capitalul din Vechea Europă ar fi trebuit să compenseze pierderile. Însă, asa cum s-a întâmplat deseori în istorie, consecințele cele mai importante nu au fost bănuite. Odată ce au căzut frontierele s-a produs o hemoragie demografică și Vestul s-a îmbogățit cu 10 milioane de angajați veniți din aceste țări. Dintre aceștia, circa o treime aveau studii superioare și ei sunt cei care au contribuit la mare parte din creșterea economică a Vestului.
La Bruxelles nu este voie să vorbești despre acest uriaș transfer de bogăție. Nimeni nu îndrăznește să se laude că a pus mâna pe acești imigranți albi, creștini, bine pregătiți, extrem de ușor de integrat. Este limpede că, dacă ar face asta, ar fi numiți rasiști.
În Est, elitele tac de rușine pentru că au fost complice la o prăbușire demografica cum numai în vreme de război se poate întâmpla. Croația a pierdut un sfert din populație (un fost premier croat a îndrăznit să spună că acesta este un pericol existențial pentru țară). România, Bulgaria și țările baltice au pierdut o cincime din populație în acest fel. Polonia a pierdut o zecime din populație.
Dezastrul social care s-a produs a fost înspăimântător. Spitalele au fost părăsite de medici. Dintre primele zece tari UE la mortalitatea covid, opt sunt din Europa Centrală și de Est. Puteți fi siguri că lucrurile nu ar fi stat astfel, dacă doctorii ar fi rămas în țările lor. Acest dezastru demografic a năruit orice speranță că Estul ar putea ajunge din urma Europa de Vest. «Europa de Est va îmbătrâni înainte de a se îmbogăți», spunea Beata Javorcik, profesor la Oxford și economist-sef al BERD pentru Europa de Est.
O altă consecință neașteptată a fost remodelarea peisajului economic din Europa Centrală și de Est. La Berlin este interzis să vorbești despre asta. Companiile off-shore bogate au năvălit în aceste țări și au cumpărat cele mai importante firme. Într-adevăr, au salvat câteva mari companii falite (VW a făcut asta cu Skoda, în Cehia, iar Renault cu Dacia, în România). Însă lucrurile nu s-au oprit aici; companiile vestice s-au înstăpânit pe sectoarele cheie din industria și serviciile statelor estice.
În Polonia, străinii dețin jumătate din industrie și din retail, în special prin intermediul marilor companii. În Cehia și Polonia, companiile străine asigură jumătate din exporturi. În Ungaria, străinii asigura patru cincimi din exporturile țării. Acest lucru este fără precedent în țări cu o forță de muncă competentă. Până la urma, cehii erau mai prosperi decât elvețienii sau suedezii în 1938, iar polonezii și ungurii erau în fața Madridului, înainte de războiul civil din Spania.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică spune că prin plecarea forței de muncă din Est în Vest, Estul a donat nu mai puțin de 400 de miliarde de euro, bani care au fost investiți în educația acestor oameni. Asta depășește cu mult ceea ce Bruxellesul a oferit acestor state. Polonia a cheltuit 160 de miliarde pentru a-i educa pe cei 2,6 milioane de cetățeni care au plecat, însă a primit de la UE 138 de miliarde de euro.
Creșterea PIB-ului Vestului care se datorează muncii celor veniți din Est este și mai mare. Vechea UE a câștigat astfel o mie de miliarde de euro, până să lovească pandemia. La aceasta se adaugă investițiile corporatiste. Acum, ele au ajuns la maturitate și aduc profituri și dividende, care iau calea Vestului. Aceste profituri care pleacă sunt mai mari decât transferurile anuale de la Bruxelles. În plus, fondurile europene sunt cheltuite în Est în special în proiecte de infrastructură, unde companiile vestice primesc majoritatea contractelor și obțin astfel patru cincimi din aceste fonduri europene.
Europa Centrală și de Est a devenit «o uzină» pe lanțurile de producție occidentale – așa a numit-o Handelsblatt. Vechea UE sifonează de aici componente pe care le asamblează și apoi le exportă în China și în alte părți. Dintre statele care aprovizionează astfel Germania, Polonia depășește Franța, Italia și Spania. Europa Centrală și de Est a devenit o piață cheie și total captivă a Europei de Vest. Hegemonul german depinde de această piață. În 2020, Berlinul a exportat în ECE în valoare de 179 miliarde de euro, în timp ce exporturile germane în SUA au fost de 103 miliarde, în China de 96 de miliarde și în Rusia de doar 23 de miliarde de Euro”.
Măcar nu suntem singuri noi, reacționarii huliți cu nesaț de haitele haștagiste, dezlănțuite să treacă totul prin cenușă și să „șocheze plictiseala”, cum îi îndeamnă stupid una din puzderia de reclame imbecile cu care sunt educați. Sigur, românii n-au anvergura religioasă și economică a Poloniei și nici spiritul național al cehilor și ungurilor, însă o țâră de virilitate patriotică ar trebui să-i scoată orișicât din starea de lâncezeală, de vegetare consumeristă. Chiar e imposibil să ne ridicăm în picioare și să ne apărăm cu demnitate ramul, neamul, nevoile și sărăcia ? Și să ieșim din feudalismul impus prin diabolicele constrângeri politico-economico-financiare de la Bruxelles ?
[1] Revistă online de idei, cultură și opinie
