Luni seara, o ţară întreagă a stat cu sufletul la gură urmărind în direct, prin televiziune, cum se încearcă salvarea unei fetiţe de 2 ani căzută într-o fântână la adâncimea de 6 metri. Am participat cu toţii la acest eveniment dramatic, prin felul în care s-a desfăşurat, am fost şI noi acolo. Implicaţi emoţional, trăind într-o tensiune nebună desfăşurarea evenimentelor. Şi toate acestea pentru că forţa televiziunii devine uneori uriaşă. De data aceasta prezennţa televiziunii la faţa locului a fost de bun augur, mobilizând oameni şI energii, a născut solidaritate, pe de o parte. Pe de altă parte, pe noi, cei care am stat în faţa televizoarelor, ne-a pus în situaţia de a trăi noi dimensiuni atunci când vine vorba de o viaţă, mai ales de viaţa unui copil. Dintr-un copil oarecare, fetiţa căzută în fântănă a devenit prin intermediul televiziunii copilul nostru, fetiţa noastră în acele momente dramatice. Scoaterea ei la suprafaţă parcă a fost într-un fel şI savlara noastră. Sufletul nostru a tremurat şI a renăscut o scurtă perioadă de timp, aducându-ne lacrimi de bucurie. Televiziunea ne-a făcut pe toţi responsabili în acele momente, salvarea ei ne-a adus puţină fericire. Dacă n-ar fi fost salvată, dacă ar fi murit, nu ne-am fi simţit nici o clipă responsabili pentru dramă, cu atât mai puţin vinovaţi. Este unul dintre rarele momente în care emoţia şI consecinţa bucuriei şI a victoriei sunt mai puternice decât emoţia dramei şI consecinţa suferinţei. Avem nevoie de fapte frumoase, avem nevoie de bucurie. Era nevoie de transmiterea în direct de către televiziune a unui astfel de moment pentru a ne aduce aminte de asta. Dumnezeule, în ce lume trăim? Am ajuns la un punct de cotitură! Dacă nu mai reacţionăm la dezastre, crimei şI morţi şI nu mai suntem indiferenţi la bucurie, ci chiar suntem mişcaţi, înseamă că s-a întâmplat ceva cu noi în toţi aceşti ultimi ani. Ar trebui să ne gândim la toţi aceia care n-au fost salvaţi, pentru că n-a existat o televiziune sau o fată curajoasă ca aceea care a salvat fetiţa. S-a spus despre ea ba că e cascador, ba că e salvamontistă. Nu era nici una, nici alta. A fost un om care văzând întâmplarea la televizor, a simţit că poate salva fetiţa şi a făcut-o. Atât şi nimic mai mult.
