A venit toamna. Şi nu-mi dau seama de asta uitându-mă în calendar, după cum pică lumina lunii pe urechile măgarului din capu’ satului, după cum creşte muşchiul pe copaci sau băgând degetul în gură şi scoţându-l în bătaia vântului. Nu, e mult mai simplu şi mai prozaic. După sunetul duios al bormaşinilor din vecini. Pentru că, nu-i aşa,
nicio casă nu e plină
dacă n-are bormaşină,
orice om prevăzător
are rotopercutor.
Reîntorşi acasă după vacanţele petrecute prin tot soiul de all inclusive, românii, cu banii rămaşi, s-au apucat cu spor de perforat, fasonat şi tăiat pereţi. Şi a început simfonia bormaşinilor. La etajul 3 o bormaşină tenor, probabil mai ieftioară, huruie ascuţit, de la 5 o acompaniază în tonalitate bariton o bormaşină serioasă, de firmă, cu percuţie. Şi peste toate, rotopercutorul de la 2, care rotunjeşte şi completează muzica zilelor noastre. Din când în când, câte o daltă sau un şpaclu, rătăcite la vecinul de apartament, punctează sincopat simfonia. E clar, cri-cri-cri, toamnă gri, nu credeam c-ai să mai vii, înainte de Crăciun, că puteam şi eu s-adun nişte bani de-o bormaşină, sau să pândesc o promoţie, ceva, să intru şi eu în rândul lumii.
Fireşte, ar mai fi o problemă, dacă ne gândim la catastrofa de la Amatrice: s-a întrebat vreun gospodar cu flex şi rotopercutor cam ce efect ar avea asupra rezistenţei blocului dacă el taie un perete că să iasă direct în balcon? Mă îndoiesc, după cum mă îndoiesc şi că mai există viaţă la serviciul pentru siguranţa în construcţii. Dar ştiţi cum spune romanul: lasă dom’ne că n-o să mi se întâmple tocmai mie.
Da, vine toamna, urlă bormaşinile şi-mi vine-n minte zicerea din bătrâni: “să te ferească Dumnezeu de prostul harnic”.
