E haios de tot.
Cînd se ndrăgostesc, unii oameni cred că şi-au găsit sufletul-pereche.
Cînd se dezîndrăgostesc, celălalt devine, mai mult sau mai puţin brusc, un nesimţit, un ingrat, un nemernic.
Sau, după caz, o curvă.
De fapt, nu există suflet-pereche.
“Sufletul-pereche” e o sintagmă inventată de oameni ca să nu se simtă singuri.
De acei oameni care se agaţă de alţii pentru a fi fericiţi.
Sau pentru a se droga cu iluzia fericirii.
Fericirea e cea mai profundă stare pe care o poate cunoaşte omul.
Din păcate, inaccesibilă majorităţii.
Chiar dacă extreme de la îndemînă.
Pare paradoxal, dar aşa stau lucrurile.
Ne agăţăm de lucruri şi de alţi oameni ca să ne eludăm propriei realităţi. Majoritatea dintre noi se epuizează în lucruri inutile.
Ba chiar îşi cultivă lucrurile inutile ca să dea vina pe ele că nu avansează în dimensiunea spirituală.
Dacă nu avansezi spiritual, trăieşti degeaba.
Ȋntr-un interviu, părintele Iustin Pȃrvu povestea cum, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, se murea în prima linie pe front, pentru ca, undeva, puţin mai departe, nişte ţărani să-şi bea minţile pînă nu mai ştiau de ei.
De fapt, e doar o chestiune de libertate interioară.
Eşti atît de liber, pe cît îţi dai voie.
Iubeşti atît de mult cît îţi dai voie.
Eşti liber atît de mult pe cît îţi dai voie.
“Cotrariul păcatului nu e virtutea”, spunea Kirkegaard, “contrariul păcatului e libertatea”.
Asta se pupă cu “iubeşte şi fă ce vrei” al Sf. Augustin.
Deci ce voiam să spun?
Ah, da. Că noţiunea de suflet-pereche a fost inventată de un depresiv care voia să scape de depresie inventîndu-şi chestii.
Ca minciună, e drăguţă.
Ca sintagmă, e ridicolă.
Nimeni nu e sufletul-pereche al nimănui.
Ne naştem singuri. Murim singuri.
#Sănuneamăgim.
