Nimic mai greu decât să scrii o dată pe an despre femeie. Anul trecut, în aceeaşi zi, mă străduiam să dau câteva definiţii femeii. Din toate acele definiţii pe care le dădeam atunci, de una singură îmi aduc aminte: “Femeia este bârlogul în care se adună toate necazurile vieţii”. De ce mi-o fi rămas numai asta în minte, Dumnezeu ştie! Sau poate că ştiu eu, dar nu vreau să spun! “Femeia e o copertă de destin, femeia e o insulă nciodată cucerită definitiv, femeia e un ceas pe care dacă nu-l întorci o ia înainte, femeia e un clopot cu dangăt de lacrimă, femeia e o sete de zbor, femeia e o păpuşă de lut cu inimă de rouă, femeia e un dor nestins de tandreţe, femeia e o dimnieaţă cu două răsărituri, femeia e o ploaie de primăvară strânsă în căuşul palmelor unui bărbat… Ce frumos putem vorbi şi scrie despre femeie când ne aducem aminte că mai este şi femeie. În rest, o călcăm în picioare, o învionvăţim pentru nimic, o târâm prin viaţă cum vrem noi, n-o lăsăm niciodată să aibă ultimul cuvânt. Şi facem toate astea când ştim că femeia e un zeu în carne şi oase”. Asta scriam exact acum doi ani. Trebuie să constat că în ciuda trecerii timpului femeia nu s-a schimbat deloc. Ce tragedie pentru noi bărbaţii, ce şansă pentru noi bărbaţii, ce fericire pentru noi muritorii de rând să fim băgaţi în seamă de un zeu. Un zeu în carne şi oase.
Bună dimineaţa, femeie!
MARIUS TUCĂ
