Faună de lighioane

Cu toată clima ei temperat-continentală, în România traieşte o faună tipic amazoniană. O faună care dăinuie în Valahia de sute de ani încoace, o faună altoită şi crescută pe coloana poporului român până la identificarea cu aceasta. O dată cu terminarea alegerilor generale, începe un nou ciclu pentru fauna noastră cea de toate secolele, o dată cu instalarea noii puteri, oricare ar fi ea. O faună, ca să respectăm comparaţia de mai sus, care se trezeşte la viaţă imediat după sezonul de ploi, la noi, a se citi alegeri. Fel şi fel de limbrici, popândăi, guzgani şi jagardele, fel şi fel de râme, şerpi, cârtiţe şi limacşi se trezesc dintr-o dată la viaţă inundând subsolurile, saloanele şi alcovul puterii instalate la sfârşitul anului. În mare, lighioanele cu pricina, care alcătuiesc fauna, sunt cam aceleaşi ca-n ’96, când cu marea schimbare. Sigur, unele dintre ele au mai îmbătrânit, în rele, bineînţeles, altele au mai năpârlit, altele s-au dat de trei ori peste cap, mişcare ce le-a dat o foame greu de stăpânit, greu de potolit. Cei mai mulţi dintre şobolani au şi acum ude cozile de la părăsirea corabiei ţărănisto-liberalo-pediste. O clipă dacă mai întrârziau în măruntaiele ei - între ei fie vorba, acest risc a meritat din plin, umflându-şi guşile aidoma hamsterilor, urmând să înghită în vremuri mai grele – astăzi se ţineau sindrofii în cinstea lor. La care, desigur, participau pioşi toţi limbricii şi vagabonzii, toţi viermii şi paramecii, care, tragedie, formează coloana vertebrală a României. O ţară fără coloană, rămasă între timp şi fără măruntaie, devine o ţară-legumă ţinută în viaţă de aparatele pe care Europa o să ni le fixeze pe gură pentru a nu zice lumea că a murit cineva, o ţară, cazul nostru, în curtea ei largă, primitoare şi democratică. Numai focul ne mai poate salva!