Demult, cică, într-un sat de pe malul românesc al Dunării, a trăit o fată ca niciuna alta. Căci ea căpătase o boală nemaiauzită vreodată, de care nu i s-a găsit leac până a închis ochii. Lumea nu se mai oprea din povestit despre pățania ce o lăsase cu gura căscată așa, dintr-odată. Păi, se pomenise în dimineața unei zile de primăvară cu un zvon prăvălit venit dinspre casa nenorociților. Fiica a mică a consătenilor lor nici mai bogați, nici mai săraci ca ei, visase peste noapte că o vizitase un înger. „Doamne, că frumos era, n-am reușit să mai închid ochii !, se exalta norocoasa. Mi-a mângâiat sprâncenele și mi-a sărutat fruntea la plecare, mirosea a heruvim, o minune dumnezeiască, zău !” Și a vrut să mă ia cu el, dar i-am zis că trebuie să mai cresc, că sunt încă crudă! Părinții i-au mulțumit în gând Fecioarei Maria și au aprins lumânări în biserică, crezând că li s-a arătat semnul divin al împlinirii. Vecinii au purtat vorba mai departe și-n fiecare gospodărie s-a dus buhul ciudatei întâmplări. Anii au zburat pe nesimțite, iar fata părea dusă, stătea mereu singură și cânta nesfiindu-se de nimeni: „Îngerul meu drag,/ Așteaptă-mă-n prag,/ Să-l trecem împreună amândoi/ Eu și cu tine, doar noi doi !”. Ai ei au purtat-o pe la doctori și pe la vraci, dar nimic, niciunii nu-i dăduseră de cap și nici măcar nu fuseseră în stare să-i ghicească diagnosticul. Când sosi vremea măritișului, sărmana îl refuză pe băiatul ce își trimise pețitorii, spunându-le că ea e dată îngerului și nu lipsește decât semnul logodnicului. „A intrat diavolul în sărmana fată !” s-au grăbit toți s-o spurce în cuvinte și s-o ocolească de parcă era ciumată.
Curând, tot la împrăștierea zorilor, au găsit-o nemișcată în pat. Se gătise în rochie de mireasă și moartea o răpise fără să opună vreo rezistență, dimpotrivă. Au îngropat-o ca pe o hoață, cu puține lacrimi și regrete. De ce vă mirați, cine să plângă o fată bolnavă de înger, cine ?
