MOTTO: „Oasele sunt ale mele, pielea e a dumitale. Să nu vă fie milă, puneți nuiaua pe el ca să-l faceți om”.
Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco
Stau la taifas cu un prieten drag pe o prispă din care câmpia se dezvelește în toată goliciunea-i fascinantă și misterioasă. Cârduri gălăgioase de gâște sălbatice desenează pe cerul limpede grația zborului. Orizontul larg și clar ne îmbie la nostalgie, la depănat amintiri de demult...
„Să îți zic una nostimă, se urnește dintr-odată interlocutorul meu. Eram în clasa întâi, pe la început, și mă cam împotmoleam la citit. Într-o zi, mamița - fire aprigă și iubitoare de școală, dar vremurile au ținut-o pe loc - m-a chemat la ea, în mijlocul bătăturii, unde, pe o rogojină, curăța, dimpreună cu ma'-marea, niște știuleți de porumb. «Ia și abecedarul cu tine !» mi-a poruncit ca o prevestire de nenoroc. M-am așezat pe un scăunel, lângă postava lor, am deschis ceaslovul și dă-i cu buchisitul. Din poenița de peste drum răzbăteau glasuri vesele de copii, amestecați în nu mai știu ce joc. Intuiești sigur că mintea mea o zbughise într-acolo, se avântase pe deasupra ulucilor și se încura cu ceata de princhindei. «Hai, citește !» m-a îmbrâncit mamița, gonindu-mă din visare. M... a...m...a..., bâiguiam eu neconvingător. «Încă o dată !» mi-a răsunat în urechi aceeași voce. M...a...m...a... Parcă prinsesem oleacă de curaj. «Pe silabe !» nu mă slăbea defel cerberul. Ma-ma ! am rostit după o lungă ezitare. «Ia, din nou !» Ma-ma ! De data aceasta îmi ieșise mai bine. «Și tot cuvântul !» M...ma... Nimic, restul nu mai venea și pace. Of, și ce larmă se iscase pe linie, cum se mai zbenguiau camarazii mei de pozne. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc, că mamița m-a și pocnit cu un ditamai drugălăul în cap de mi s-a încețoșat privirea. Săreau boabele ca apa la aspersor! Măcar de-ar fi fost o babircă... Mama ! am țipat ca din gură de șarpe. «Vezi că se poate!» m-a încurajat zbirul de conjunctură, într-un acces de duioșie.
Altădată, printr-a cincea, nici nu se terminase bine vacanța mare, că l-am zărit pe profesorul de istorie trecând cu bicicleta prin dreptul ogrăzii noastre. Mamița tocmai se nimerise la poartă să măture niște frunze de dud căzute de la o vijelie. «Marieto, vezi cum rezolvi cu fi-tu, că, dacă merge tot așa, îl mănâncă repetenția !» i-a strigat de pe șosea piaza rea. M-a luat cu tremuratul, bănuiam ce mă așteaptă. Nu mi-am terminat de rumegat gândul ghimpos, că mamița m-a și înșfăcat de gulerul cămășii și s-a năpustit asupra mea cu ciomagul ma'-mării. Și ce ciomag, dintr-ăla cu noduri, de te frigeau la inimă ! Plângeam amarnic și mă învârteam ca un titirez în jurul ei, sub răpăiala continuă de lovituri, de am făcut șanț, nu exagerez o iotă ! O săptămână am dormit pe o rână, eram tot o vânătaie. Vrând-nevrând, m-am pus cu burta pe istorie și rar se întâmpla să mă încurc la vreo lecție, tocilar exemplar ! Frica de bătaie are efecte miraculoase, nu glumesc neam ! Se scursese cam o lună după scărpinatul cu toiagul când dascălul s-a întâlnit iarăși cu mamița, în același loc. «Marieto, l-ai accelerat prea tare, lasă-l naibii mai încet!» i-a aruncat mustăcind șugubăț fostul ei coleg de clasă (Dumnezeu să îl ierte!, că s-a prăpădit). «Juratule, vezi că se poate ! Na, ca să nu mă mai ia dindărăt râsul lumii, că mă făcuși de rușine în sat !» s-a ițit mamița la mine și mi-a tras o palmă peste ceafă, să-mi spargă timpanul, nu altceva. De', nici la liceu nu m-a slăbit și nu mi-a picat deloc rău, căci fără exigența ei habar n-am dacă intram la facultate și mă împlineam ca om.”
Ne amuzăm amândoi și îmi dau seama că mama nu m-a scărmănat niciodată. De la tata-mare am încasat o palmă, două și cam atât, dar numai la fund, ca să-mi vină mintea la cap, cică. Așa repeta el mereu și nu prea pricepeam eu, fiindcă nu simțeam vreun șuvoi suind dinspre șezut înspre tărtăcuță... La școală însă, în „Catanga”, prin clasa a opta, am furat-o ca în filmul Șapte păcate. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri... Se împrimăvăra, pica streașina și pământul se dezgheța de zor, sătul de bocna iernii lungi ca o zi de post habotnic. Sunase clopoțelul și cu greu ne-am retras în clasă de la miuță, din curtea înnoroită. „Doamna de biologie lipsește azi !” s-a răspândit cu iuțeală zvonul și atât ne-a trebuit. Am roit-o din nou la fotbal, pe terenul impracticabil, în termenii sportivi ai epocii. După un sfert de oră, ne-am trezit cu un coleg, spărgător de grevă, că ne cheamă sus: „Bă, a venit «proful» de sport, o înlocuiește el pe directoare, m-a trimis să vă iau !”. Spune-i că ajungem și noi, dar mai târziu. Și s-a dus, însă s-a înapoiat repejor. „Bă, e scandal dacă nu urcați în clasă !” a sunat ultimatumul solului nepoftit. Pe care l-am nesocotit cu candoarea vârstei, desigur, prea era strâns scorul partidei. În fine, isprăvim confruntarea și ne îndreptăm unul câte unul către clasă, undeva la catul al doilea. Când am deschis ușa clădirii, am auzit icnetele unui coechipier. „Aoleu, e bai !” ne-am zis speriați și am făcut stânga-mprejur. „Haideți, mă, că n-o fi dracu' atât de negru!” m-am dat cocoș și m-am repezit cu pieptul înainte. Pe la etaj, m-am desumflat brusc și pe bună dreptate - dascălul îl snopea în bătaie pe un alt frondist. Am rupt-o la fugă, însă Michiduță și-a vârât iarăși coada și m-a îndemnat la bărbăție. „Bă, că iau azi sau mâine bătaie e același lucru, eu mă duc !” am cugetat adânc și iată-mă deschizând falnic ușa. „Bună ziuaaaa !” m-am arătat cuviincios-flegmatic. Cracii nădragilor erau sumeși deasupra gleznelor, iar pantofii se acoperiseră de nămol. „Unde ai fost?” m-a întrebat scurt cadrul didactic, roșu de mânie. „Cum unde, n-ați văzut? La fotbal”, am precizat șmecher. „Nesimțitule, mâine să vii cu maică-ta la școală!” a răbufnit bărbatul de la catedră. „Ha, ha, mâine e duminică”, mi-am exersat sarcasmul. Pe urmă s-a petrecut ceva fulgerător, rețin doar că discipolul domnilor Vucea și Trandafir a țâșnit din scaun, m-a apucat de gât și m-am pomenit sub o bancă, gata, gata să mă izbesc cu fruntea de piciorul metalic. „Treci în bancă, derbedeule!” a răsunat vocea furioasă a adultului scos din sărite. M-am conformat, dar nu oricum. Cu adrenalina răsculată la maximum, l-am fixat cu toată ura de care eram capabil la anii aceia. S-au scurs clipe destule și enervat la culme de tupeul meu inimaginabil, profesorul, un tip tânăr și vânos, s-a năpustit asupra-mi, m-a prins de guler și m-a ridicat peste bancă. „Hai, mă, afară, pe hol, să ne batem în parte!” și-a justificat el gestul extrem. Am rămas numai noi doi. „Mă, ce ai tu cu mine?” mi-a cerut socoteală nervos și m-a smucit de haină, desfăcând-o pe cusătura unei mâneci. I-am îndepărtat ostentativ palma de pe rever și m-am scuturat scârbit; chipurile, mă murdărise. Mi-a ars doi pumni și abia atunci am conștientizat că bătaia e ruptă din rai. Păi, doar ce văzusem câțiva îngerași dansând în jurul meu și o droaie de stele verzi... „Să vii cu maică-ta la școală, acum, altfel nu mai ai ce căuta aici !” au ajuns la mine, ca din depărtări, multicolore și confuze, cuvintele agresorului. Ca să fiu sincer, deși nu sunt un adept al vechii pedagogii, ferească sfântu' !, și eu m-aș fi altoit la fel, depășisem orice limită a bunei creșteri, ce mai tura-vura ! Uneori, e nevoie să-ți mai atingi odrasla, ba cu tonul săltat, ba cu o palmă simbolică, altminteri nu învață măsura! M-am supus ordinului și biata mama a apărut degrabă, calmă și obișnuită cu boacănele progeniturii sale. „Știți, este un băiat cu potențial, brânză bună în burduf de câine, dar rebel și obraznic, întotdeauna are ceva de comentat, un elev-problemă și îi atrage și pe ceilalți, cărora le ia apărarea și când e cazul, și când nu e! În plus, refuză să poarte uniformă și are părul mai lung decât prevede regulamentul, d-aia l-a și plimbat diriginta prin școală ca pe un cal breaz, cu cordeluța legată peste freză, are și note mici la purtare, însă potențialul nu-i de ignorat”, și-a domolit tonul pedagogul în culpă și incidentul s-a încheiat ca în peliculele americane, cu happy end convenabil tuturor. Vă mărturisesc, nu din dorința de a cosmetiza nițel trecutul, că niciodată nu i-am purtat ranchiună tovarășului profesor și, de-a lungul vremii, ori de câte ori ni se intersectau pașii, ne aminteam cu umor și detașare despre episodul acela.
Astăzi îmi este teamă să mă gândesc la o asemenea scenă... Elevii ar înregistra-o cu telefoanele lor inteligente și ar distribui-o pe rețelele de socializare, cineva ar suna la poliție, presa ar mediatiza-o în prime time și profesorul ar eșua între copertele unui dosar penal. Adolescenții și-ar face titlu de glorie din executarea bătăușului și cu asta, basta! Totul ar fi aidoma închipuirii mele, numai că școlile sunt închise și învățământul a pătruns oficial în zodia „fără frecvență”, anunțând incompetența viitoare. În ritmul acesta, elevii de azi riscă să nu-și recunoască, peste ani, colegii de clasă când întâmplarea îi va aduce față în față pe stradă... De aceea, sfatul dat de părintele scriitorului grec învățătorului micuțului Nikos pare desprins din timpuri apuse definitiv, o ficțiune chiar. O fi bine, o fi rău? Dumnezeu știe..
S-a aprins văzduhul, vestind amurgul nevricos. Dintr-un obor învecinat, un puști cu părul tărcat și tuns fistichiu (un produs al devastatorului abandon școlar postdecembrist) își bruftuluiește părintele turmentat de alcool: „Auzi, dacă nu-mi bagi la buzunar o sută de lei, ca să-mi cumpăr o sticlă de vin, te pârăsc la telefonul copilului că mă caftești, ai grijă că nu glumesc!”. Încotro se îndreaptă lumea asta dementă, fraților ?...
