Doamne, cum mai dogorea soarele! Vâlvătăi de foc țâșneau din pământul răscopt și se înălțau până la cer, dansând alandala și împreunându-se ca niște diavolițe cuprinse de călduri. Alergam prin țărâna încinsă, care-mi trecea de oul piciorului, grăbit să ajung la fântâna din răscruce. Până acolo era o aruncătură de băț, lungimea a două oboare, o nimicuța toată! Habar n-am cine o ridicase între linii, chiar în dreptul curții învățătorului Leonide Gruia, în malaua (ma'marea nu nimerea niciodată să zică mahala) cu oareșce rezonanțe elene. Păi, tocmai ce vă spusei despre Leonide, apoi, la câteva uluci distanță, trăiau Pelaghia și Telemac (separat, nu împreună !), iar în capul uliței, o întreagă familie Grecu. Cum s-or fi aciuat urmașii Penelopei pe aici nimeni nu știa, însă nici nu se învredniciseră să cerceteze hrisoavele vechi. Dar să-i las în pace, că nu ei sunt eroii povestioarei taman începute, ci fântâna aia cu cumpănă, semănând cu o fecioară stânjenitor de frumoasă și misterioasă, blestemată să nu-și afle de-a pururi perechea. Și să se tânguiască întruna, cu ciutura ba plină, ba goală, privindu-ne de sus, cu neascunsă semeție, ceea ce mă făcea să mă întreb dacă nu-i greșisem cu ceva. Mă căzneam în van să-i deslușesc toanele; nereușind, renunțam iute, să fie sănătoasă, mofturi de muiere ! Săream aproape despuiat în jgheabul de ciment și mă bălăceam cât să-mi răcoresc trupul fragil, aprins de vipie. Nu-mi păsa neam că tata-mare mă povățuise să nu cumva să mă scald în scobitura aia strâmtă, că spurc apa pusă întru adăparea animalelor. Să-și potolească altundeva setea, deocamdată e rândul meu! mă dezvinovățeam candid. Scoteam tremurând de nerăbdare găletușa din adâncul clipocitor și sorbecăiam ca înecatul, zău de vă mint! Aș fi vrut să o înghit dintr-o sorbitură, numai că nu puteam și șiroaiele se prelingeau în pulberea gâdilicioasă, toropită de caniculă. Călcam ghiduș, cu tălpile desculțe, noroiul ce se înfiripa aidoma aluatului de pâine, și cântam fericit, ca un prunc al Cerului cel Nemărginit și Neprihănit...
Paparudă-rudă,
Vino de mă udă,
Și mă crește mare,
Să umblu călare
Pe un mânz tărcat
De la noi din sat !
Paparudă-rudă,
Vino de mă laie,
Să curgă șiroaie...
Râdeam cu poftă, încântat de isprava lirică scornită pe loc, și mă zbenguiam în mitica răspântie, ca orice copilandru nimerit la vârsta pantalonilor scurți și a basmelor cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana... Cobora amurgul, se sfârșea ziua. Dâul slăbea și prin norii de praf se întorceau vacile acasă... Pășeau domol și rumegau nepăsătoare cornutele. Se opreau la jgheab și plescăiau lacome, cu balele răsfirate de palele vânticelului vesperal. Era atâta liniște atunci, în întretăierea aia de drumeaguri... O auzeam, o frământam între degete ca pe o bezea și-mi doream să nu se destrame în veci. Tufele de trandafiri roșii de la poarta dascălului parfumau aerul și întunericul se îngroșa alene, parcă n-ar fi vrut să mă alunge la culcare și să mă gonească înspre visarea plăsmuitoare de fantasmagorii. Doar fântâna rămânea nemișcată și tristă, cu silueta zveltă, leită unui semn uriaș de mirare, petrecut în vârf cu un braț mereu în căutarea echilibrului... Își rotea încă o dată ochii pe deasupra noastră și scâncea sfâșietor. Dintr-o răscruce învecinată, o alta îi răspundea la fel. Fiecare își plângea singurătatea de care nu era chip să se descotorosească vreodată. Zăboveam râcâind noaptea cu uimirile-mi arar ațipite și mă rugam să se arate un prinț din deșert și să elibereze puzderia de fântâni din răscrucile Islazului. Iar pe urmă să le însoțesc în alai spre oriunde, gătite ca de nuntă...
