Epoca şi Emil

Era cald şi era vară. Când, dintr-o dată, Emil Constantinescu fu prins de secetă înjudeţul Ilfov. Pentru că, nu-i aşa, preşedintele trebuie să fie în permanenţă acolo unde oamenii au nevoie de o prezenţă a dumnealui, de un sfat, de o vorbă bună, de o vrăjeală, de o abureală. Era cald şi era vară, iar el era preşedintel României. Dropiile se ascunseseră în grâu, iepurii fugeau necontenit în jurul umbrei lor, în aer se simţea ceva special când el, preşedintele, descoperi ceea ce epoca aştepta, ca prosta, să descopere de atâta timp. Parcă şi seceta a stat un pic în loc, “am mânca şi am plânge,  am mânca”, se auzeau recitând oamenii ca la o slujbă în mijlocul câmpului, când el scoasela suprafaţă un adevăr pe care-l ştiau vreo 22 de milioane de români şi ceva: hoţia generalizată din republica noastră. Era cald şi era vară. Când preşedintele scoase la suprafaţă adevărul ca pe-o ciutură cu nămol fierbinte. Orzul, grâul şi secara tremurară scurt, porumnul îşi strânse la piept ştiuleţii când el, şeful statului, spuse limpede şi răspicat că au fost furate ţevile din sistemul de irigaţii. Deşi cuonşteau situaţia, faptul că preşedintele a spus-o şi el parcă le emoţiona, pe ele, nişte culturi simple din popor. Chiar  şi tutunul, care dăunează grav sănătăţii, avu o tresărire, ce-i drept aproape insesizabilă de istoricul Zoe Petre şi dramaturgul Răsvan Popescu. Dar era prea târziu, sistemul de irigaţii fusese  furat cu totul. Urma o epocă tristă şi scetoasă, epoca fără irigaţii, epoca descoperirilor epocale, epoca Emil Cosntantinescu, o epocă strânsă ca un arici, o epocă de patru ani. Era cald şi era vară...