Știre de maximă senzație: o enoriașă îl hărțuiește sexual pe preotul satului.
Enoriașa e atît de îndrăgostită de omul lui Dumnezeu, încît, spun oamenii, stă în față la biserică, se duce la toate slujbele (una nu ratează!) și-l atinge într-un mod ciudat pe părintele, pe spate.
Știți gestul ăla pe care-l fac unii, că-l ating pe părintele pe spate ca să se sfințească, spun ei, că de altceva nu știu de ce fac asta.
Ei, ea face gestul ăla într-un mod aparte, are ceva erotic și pot să pun pariu c-așa face, poate fără să-și dea seama sau, poate, dîndu-și foarte bine seama, pînă la urmă, nici nu mai contează.
Potrivit unui credincios, „a intrat dracu-n ea”, dar eu n-aș fi chiar așa de sentențioasă, aș fi mult mai îngăduitoare cu doamna, în ciuda pasiunii total nepotrivite pentru reprezentantul Domnului pe Pămînt.
„Ca duhovnic, i-aș pupa picioarele”, mărturisește credincioasa, care nu îndrăznește să spună așa, cu subiect și predicat, că e îndrăgostită de părintele.
Povestea e foarte tare, pentru că e foarte omenească.
Asta dacă, desigur, privești cu detașare, pentru că preotesei nu-i prea convine să-i hărțuiască una omul.
Părintele, om cu creieru-n cap, a făcut și sesizare la poliție dar și-a retras-o cînd enoriașa a promis că încetează.
Acuma, dacă încetează sau nu, numai sufletul ei cel amețit de puterea iubirii poate să spună.
Am senzația că n-o să se termine aici și că părintele s-a făcut cu o nebună pe cap.
Că n-o să scape prea ușor de nebună, că, na, de nebune nu scapi ușor.
Un psihiatru rus, Dmitrii Avdeev, ne învață cum să gestionăm nebunele: pur și simplu nu le băgăm în seamă.
Că, spune el, fără spectatori, nebunele nu mai au ce face și, prin urmare, nu mai fac nimic.
Deci nici nu te mai hărțuiesc.
Eu i-aș spune lui Avdeev că nu e bine să ignori o nebună.
Că aia, dac-o ignori, mai rău face, că e nebună.
Te hărțuiește de nu te vezi!
O faci de ajunge la balamuc, cu somnifere-n perfuzii, stînd pe bancă sub un tei, ca o legumă.
E foarte adevărat că statutul social al părintelui nu-i permite acestuia să-i facă jocul nebunei, să-i dea impresia, cum ar veni, că marșează la demersul ei și s-o domolească.
D-asta, modul în care el gestionează asta e de studiat.
Eu, dac-aș fi părintele, aș trimite-o la alt duhovnic și i-aș interzice, pur și simplu, să mai stea în față la biserică.
Să se ducă mai în spate, c-o vede Dumnezeu și mai în spate, nu tre să stea în față musai.
Iar dacă mă mai hărțuiește, o invit la noi la masă, duminică, după Liturghie.
Să stea la masă cu toată familia mea, să se uite la nevastă-mea-n ochi și la copiii mei în ochi.
Să vedem dacă-i mai arde pe urmă de vreo hărțuire.
Și, la urma urmei, ce, nu poate să hărțuiască și ea pe altcineva?
Ca-n bacu ăla: „ce faci, dom'ne, îmi pui mîna pe cur?”, face una în autobuz. „Io??? departe de mine gîndu ăsta!”, „Păi atunci dă-te laoparte! Poate vrea domnu, poate vrea domnu....”.
Așa și cu doamna: să-l uite pe părintele!
„Poate vrea domnu, poate vrea domnu....”
