E miercuri, octombrie…

Iată-mă din nou în faţa voastră, e miercuri, octombrie, vă simt prin cuvinte, simt că-mi scăpaţi printre rânduri şi apoi simt iarăşi că vă prind, important e că vă ştiu acolo, altfel decât acum, cinci, zece sau cincisprezece ani, la fel de lucizi, ba chiar prea lucizi uneori, luciditatea asta ne omoară cu zile până la urmă, şi din ce în ce mai sofisticaţi, staţi la pândă şi aşteptaţi fiara din mine, alteori doar intuiţi printr-un gest, printr-o propoziţie, copilul care am fost, voi nu mai sunteţi cititori, voi sunteţi prietenii mei şi ai întrebărilor mele, voi sunteţi prietenii mei şi ai răspunsurilor mele, vă simt în venele mâinii cu care scriu, vă poticniţi în sângele meu, e miercuri, octombrie, vă simt la capătul propoziţiilor, voi sunteţi cei care puneţi punctul, ultimul punct, nu mai aveţi de mult timp şi nici răbdare pentru lucrurile comune, n-aşteptaţi de la mine nici calea, nici măcar drumul, sunteţi prea inteligenţi ca să puteţi fi ca­talogaţi cumva, voi mă aşteptaţi pe mine, e compromisul vostru de a mă privi în fiecare zi şi totodată privilegiul, n-aştep­taţi explicaţii şi nici teorii savante, nu veniţi la întâlnirea asta cu mari emoţii, e miercuri, octombrie, şi vă simt adânc în gândurile mele, ca nişte rădăcini de cuvinte care-şi trimit florile să înflo­rească o dată cu lumina tiparului, aţi putea fi plumbul din literele încredinţate lui sau toate semnele de punctuaţie care brăzdează pământul şi hârtia, ştiu pretenţiile voastre, ele îmi hrănesc şi nesomnul, şi odihna, fiecare din voi a trecut o dată prin mine şi a lăsat urme adânci, locuim unul în celălalt ca ţărmul cu marea, nu ne mai citim de mult prin cuvinte, ne citim din ochi şi dorinţe, e miercuri, octombrie…