A fost odată ca niciodată o iarnă fără zâne, iar Feţi-Frumoşi… nici atât, o iarnă în care un ziarist de la „Jurnalul Naţional”, pe numele lui Marius Tucă, trebuia să scrie ceva pentru ca, eventual, să citească cineva. Bătea vântul, ningea, frigul de afară era pătrunzător iar cel din case era drăguţ foc. România se înghesuia să intre în Europa, unii oameni erau foarte bogaţi, în timp ce foarte mulţi oameni erau săraci. Benzina se pregătea de scumpire, kilowatul, de loc prost, aştepta şi el, era aproape gata să fie scumpit, un lider sindical făcea grevă. Cred că v-aţi cam prins că e vorba de ziua de 8 februarie a anului 1996. Bancnota de 50.000 stătea ca nesimţita în buzunarul lui Isărescu, inflaţia o lua la mişto, ziarele se căzneau să facă dreptate în ţară, dar treaba asta era grea, aproape cât coroana lui Cioabă şi, în general, treburile mergeau rău, chiar nasol putem spune. Şi vremea se tot înrăutăţea, fotbaliştii plecaseră în ţările calde şi se tunseseră la zero, corupţia stătea ca pe ghimpi când auzea de Gavra. Spuneţi şi dumneavoastră, oameni buni pe vremurile de atunci putea ziaristul ăla, săracul, să mai scrie ceva? Nu putea!
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
