„Drumul adevărului”...

Doamna Simona Marcu, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, declara recent într-un  interviu că, atunci „când judecătorul este abuzat, justiția este în pericol și când justiția este în pericol, echilibrul puterilor și, prin urmare, societatea și statul  sunt în pericol.”[1] Or, ca să preîntâmpine un astfel de abuz, distinsul magistrat promitea că va vota împotriva desființării Secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție, ceea ce s-a și întâmplat, bănuiesc. Cum mă așteptam, nu toți au gândit la fel,  câțiva susținând propunerea. Nu de alta, dar ar fi însemnat ca ei, cei în minoritate, să-și trădeze „statul de drept” la care au trudit atât și care i-a recompensat cu ditamai sinecura...

          Îngrijorați,  probabil, de avizul negativ, guvernanții de fapt ai coloniei din jurul scutului de la Deveselu n-au stat cu mâinile în sân,  dimpotrivă. Căci din comunicatul de presă postat pe pagina de Facebook a Ambasadei Statelor Unite ale Americii  din 19 februarie 2021 aflăm, de pildă, că „în cursul acestei săptămâni, Chargé d'Affaires David Muniz și Consilierul Juridic Rezident Jessica Kim au participat la numeroase întâlniri, continuând sprijinul pe care Ambasada îl acordă promovării statului de drept în România, inclusiv desființării SIIJ. Săptămâna a debutat cu o întrevedere cu Ministrul Justiției Stelian Ion, pentru a evidenția Parteneriatul Strategic și pentru a discuta prioritățile esențiale referitoare la sistemul de justiție, inclusiv reformele necesare pentru asigurarea independenței sistemului judiciar. David Muniz și Jessica Kim au mai participat la o întâlnire la Direcția Națională Anticorupție (DNA), evidențiind parteneriatul solid dintre Ambasadă și DNA și declarând că sprijină activitatea importantă a DNA în lupta continuă împotriva corupției din România. Alte întâlniri importante au avut loc la Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, la Consiliul Superior al Magistraturii și la Agenția Națională de Integritate. În cadrul întâlnirilor s-a subliniat implicarea comună a țărilor noastre în consolidarea eforturilor de combatere a corupției din România”. Bla, bla, bla, mi s-au strepezit dinții ! Ați zis ceva despre neamestecul în treburile interne ale altor state, ori despre independență și suveranitate națională? Povești de adormit copiii... Vă puteți închipui o scenă identică petrecută la Budapesta sau la Varșovia? Eu, nu. Momâia de la Cotroceni n-a scos un sunet măcar, iar premierul-saltimbanc la fel, tăcerea lor lașă echivalând cu consimțirea la violarea propriei ordini statale de către partenerul strategic. Dinspre societatea civilă nici pâs, semn că  nu a primit și nu va primi vreun ordin de mobilizare de la păpușarii din umbră, iar despre intelighenția neaoșă n-are rost să mai consum cerneala. Mankurtizarea noastră s-a desăvârșit, suntem  un „popor de sclavi” dispus să îndure orice batjocură din partea ocupantului. Eticheta ne-a lipit-o pe frunte William Smith Culbertson (ministrul plenipotențiar al SUA la București prin 1920)[2] și de ea nu vom scăpa în veci. Gazdele ar fi trebuit să le amintească înalților oaspeți (în definitiv niște trepăduși), chiar din ușa instituției, vorbele concetățeanului lor, Averell Harriman, care mărturisea  cândva că „unul dintre cele mai neplăcute lucruri care i s-au cerut să le facă a fost să mintă un om de talia lui Maniu.“[3] Cu exercițiul minciunii în fișa postului, demnitarii americani nu se mai sfiesc să le dea ordine precise argaților valahi. După năpasta sovietică, năpasta  parșivilor yankei e pe cale să ne anuleze ca națiune. Sir Archibald Clark Kerr, ambasadorul Angliei la Moscova  în perioada 1942-1946, se confesa cu sinceritate nesimulată: „Am părăsit Bucureștiul, așadar, cu un sentiment de tristețe și profund recunoscător că nu m-am născut în România.”[4] Ca el gândesc și milioanele de români care au ales băjenia[5], sătui să asiste  din bătătura natală cum le este umilită țara...

                                                            *

          Apropo, „chiar  și la antici - cei mai maturi știau că sorgintea dreptului este forţa, dreptul este o funcție de forță. Și iată - cele două talere ale balanţei: pe unul din talere e o greutate de un gram, pe celălalt - o tonă, pe un taler - «eu», pe celălalt - «Noi», Statul Unic. Oare nu e limpede: a admite că «eu» poate avea nu știu ce drepturi în raport cu Statul și a admite că gramul poate sta în cumpănă cu tona - este absolut același lucru? De aici repartizarea: pentru tonă - drepturi, pentru gram - obligaţii; și singura cale de la nimicnicie la măreție:  să uiţi că ești gram şi să te simţi milionime dintr-o tonă...”[6] Așa că gram  după gram va migra spre celălalt  taler, întru siguranța lui și a celor apropiați. Păi, cum să lupți cu Statul Unic ? „E  ca şi cum ai astupa ţeava puștii cu mâna, imaginându-ţi că poţi opri împușcătura. Nebunie curată !”[7] Nu-i mai avantajos să-i fii complice ? Că doar nu ești  sinucigaș...

                                                            *

          Annie Bentoiu observă cu surprindere, după ce comuniștii au înșfăcat puterea, că „în timpul procesului apar din când în când știri la fel de descurajante, cum ar fi un text în care o asociație de «avocați profesioniști» cere condamnarea lui Maniu, manifestare destul de stranie pentru niște juriști însărcinați de obicei cu apărarea acuzaților.”[8] Situația nu-i prea mult schimbată azi, în sensul că deși au dispărut  astfel  de depeșe, destui avocați  sar și urlă ca năvlegii în Piața Victoriei lozincile vremii de „amurg și viermi”: „Cine nu sare, ia condamnare !” și „DNA să vină să vă ia !” Cunosc destui și zău că mi se face silă când îi zăresc alături de mine prin sălile  de judecată...

                                                            *

          Tot în anotimpul prigoanei roșii, povestește un fost fruntaș liberal, Ioan Filipescu, „unul dintre anchetatorii mei ținea pe birou un ciomag gros (îmi arăta diametrul cu amândouă mâinile); era lucrat frumos, netezit, și pusese să se scrie pe el: Drumul adevărului.”[9] De multe ori mi se pare că în stiloul cu care anumiți judecători semnează aberantele  hotărâri de condamnare recunosc ciomagul acela gros și iarăși îmi este milă de condiția umană.

          Însă imaginea-coșmar ce mă încremenește de disperare și de revoltă este bâta de baseball apăsată de „Unchiul Sam” pe grumazul eunucilor de la gurile Dunării ca să-i mâne pe... „Drumul adevărului”.