Democraţii lui Bill Clinton vorbeau despre nevoia de a se vindeca rănile pământului, în timp ce în Irak aviatori zeloşi construiau rănile pe care ei tocmai promiteau să le vindece. Pesemne că aşa îşi deschideau fronturi noi de lucru, aviatorii zeloşi, uitasem să vă spun, fiind chiar ai lor. Democraţii s-au strâns ciorchine în jurul preşedintelui american, în văzul întregii lumi, încercând să-i scape pielea. Au vorbit de violarea constituţiei, au vorbit de valorile democraţiei, de şeful lor care va rămâne în istorie – important e şi cu ce rămâne în ea – nesuflând un singur cuvinţel despre ceea ce se întâmpla chiar în acele momente în Irak. Vezi Doamne, votul din Camera Reprezentanţilor n-avea nici olegătură cu războiul din Golf. Un comentator de televiziune vorbea de o “transmisiune în direct a celor două drame”: războiul şi votul din Camera Reprezentanţilor. Gura păcătosului adevăr grăieşte. Cu sublinierea că o dramă este reală, cea din Irak, iar cealaltă este consecinţa primei. Sau, dacă vreţi, a existat o singură dramă, cea a preşedintelui american, cealaltă decurgând – dramă decurgând, cum sună - din ea. Drama celui mai puternic om de pe Pământ devine pe nedrept drama întregii lumi. Ceea ce poate să ne demonstreze că niciodată drama întregii lumi nu poate să devină drama unui singur om. Fie el şi cel mai puternic de pe Pământ.
Când pentru salvarea unui om se pune la bătaie, se pune pe picior de război o întreagă lume, nu există învingător. Iată un exemplu în care democraţia se transformă în dictatură, un exemplu în care libertăţile de tot felul devin arme îndreptate chiar împotriva lor.
MARIUS TUCĂ
