În corespondența lui Chopin am găsit câteva epistole ale franțuzoaicei. Scrisul ei este profund, sensibil, curajos, înalt. Ei, bine, în una dintre scrisori, romanciera se deda problemei fidelității, care ar fi o idee falsă: „poți să fii mai mult sau mai puțin infidel, dar când ți-ai lăsat inima copleșită de iubire și n-ai acordat nici cea mai simplă sărutare cu sentimentul de dragoste, infidelitatea este consumată și restul este mai puțin grav; căci cine a pierdut inima a pierdut tot”.
Uneori este grozav să-ți pierzi inima, nu vi s-a întâmplat niciodată ? Este mai greu când o regăsești, fiindcă parcă n-ar mai fi a ta, nu mai seamănă deloc cu cea de altădată. Sau aduce prea puțin cu ailaltă. Ori cineva ne-o înlocuiește cu alta? Ni s-or fi repartizat mai multe inimi, cu întrebuințări diferite, și noi habar n-avem?
Cât despre fidelitate, doar sihaștrii ar putea să-și dea cu părerea, oamenii abandonați unei idei. Ceilalți, muritorii de rând, n-au încotro și devin infideli. Viața îi obligă. Și alcătuirea lor imperfectă. Fatalitatea. Păi Dumnezeu l-a plămădit pe om în grabă, în numai o zi, și ce pretenții să vădim de la noi înșine? De și-ar fi acordat un răgaz mai mare pentru ditamai întreprinderea, astăzi omenirea arăta altfel. Măcar mai fidelă...
*
George Sand se îndrăgostește de Chopin, deși relația ei cu Mallefille era notorie. „Dar cutremurarea și tristețea pe care le-am simțit în îmbrățișările lui Mallefille la întoarcerea sa, ceea ce m-a făcut să-i ascund adevărul, este pentru mine un avertisment. Îți voi urma sfatul, dragă prietene, dar acest sacrificiu este un fel de ispășire pentru trădarea pe care am săvârșit-o”, îi scrie infidela confidentului ei.
Așadar, „infidelitatea” presupune un sacrificiu, nu-i deloc simplu să-ți împarți inima. Căci trădările trebuie ispășite întotdeauna, altă cale nu există ! Osânda trădării.
*
„Ar trebui spânzurate toate femeile care înjosesc în ochii bărbaților lucrul cel mai prețios și mai sfânt al creației, misterul divin, actul cel mai sacru și mai sublim din viața universală. O forță magnetică ridică fierul, animalele se aleargă unele pe altele prin diferența sexelor. Plantele ascultă de dragoste și omul care, singurul pe această lume terestră, a primit de la Dumnezeu darul de a simți dumnezeiește ceea ce animalele, plantele și vietățile simt material, omul, la care atracția electrică se transformă într-o atracție simțită, aleasă, inteligentă, omul singur privește acest miracol care se împlinește simultan în sufletul și în trupul său drept o mizerabilă necesitate și vorbește despre ea cu dispreț și cu rușine. Este ciudat ! Acesta este rezultatul manierei de a separa spiritul de carne, manieră de care au avut nevoie mănăstirile și locurile rele”.
Să te spovedești astfel ca femeie, în 1838, era o împietate, o erezie greu de iertat. Însă prozatoarea nu se sfiește să râdă de ipocrizia unei lumi care propovăduia fals pudibonderia. Mă tem, totuși, să nu se umple planeta de prea multe spânzurători, dacă le-am pedepsi pe femeile acelea nevrednice...
*
„Am condamnat femeia când a vrut să fie fericită cu prețul fericirii unui om”, mai mărturisește scriitoarea.
Dar iubirea este, la urma urmei, o tranzacție - fericire contra fericire. Dintotdeauna a existat trocul cu pricina. Fericirea ta la schimb cu fericirea celuilalt. Altfel, se cheamă suferință.
*
Și tot ea: „Un jurământ de dragoste și de fidelitate este o crimă sau o lașitate atunci când gura afirmă ceea ce inima nu confirmă”.
Of, de n-ar fi într-atât de laș omul, n-am cunoaște infidelitatea. Deși, în afara dragostei, lașitatea este aliatul cel mai fervent al fidelității. Uitați-vă în jur,la pletora argaților aflați în solda stăpânilor clipei. Lașitatea îi face fideli, nu altceva !
*
Alt gând: „gelozia unui anumit bărbat tânăr pentru o femeie bătrână, aceasta se calmează; trebuie, din lipsă de motive”.
Zâmbesc amuzat de cinismul reflecției. Cândva, și eu am fost tânăr și, de aceea, cam toate femeile mi se păreau bătrâne... Îmi erau superioare prin vârstă. Între timp m-am calmat.
