Am stat și io pe site-uri și am aflat că vine Dragobetele.
Mă rog, nu știu cum să-l articulez, la singular sau la plural. Nici că-mi pasă.
Recunosc cu mîna pe inima mea mică și rea că nu m-a pasionat niciodată această sărbătoare #sutălasută românească, cum nu m-a pasionat nici ailaltă, #sutălasută cretinoidă.
E o chestiune de gust.
Nu sînt pasionată de siropuri, chiar dacă sînt ambalate în ștergare din cînepă, lucrate de mămăi de acum o mie de ani și livrate pe fond ambiental de viori plîngăcioase. Bleah.
Dar ce mi-a fost dat să citesc în sfînta zi de azi a întrecut orice închipuire.
Nu mi-aș fi imaginat niciodată că există oameni în ale căror creiere să se sudeze cap la cap atîtea năzbîtii lingvistice, atîtea năstrușnicii libidinoase, atîta vrăjeală vomitivă.
La care se pare că unii pun botu. Și unele.
„Dragul meu, tu ești Soarele și Dimineața mea. Ador să te văd cînd zâmbești, ador să te văd cum rîzi, ador să te văd fericit alături de mine. Te iubesc!”.
E??? Nu că sună într-un mare fel?
E, cum ar fi să-l strigi prin casă „Soarele meu! Dragostea mea! Dimineața mea!!!! Oxigenu meu! Ai avea bunăvoința să-mi dai și mie polonicu, te rog, trăi-ți-ar neamu tău?!?”
„Iubesc palmele tale mari” (uaaaa!!!) “iubesc brațele tale puternice”, (o, daaaaa, mai spune!!!) „iubesc ochii tăi mari”, (băi, oprește-te, nu vrem să auzim și de altele, pliz, ai milă!), „iubesc buzele tale frumoase”, (măi, credeam c-o să zici tot mari) „iubesc zîmbetul tău unic, de fapt... iubesc ființa ta toată”. Giiiizăs! Vă rog, un chil de lămîi!
Dar delirul abia acum începe. După un preludiu lung și mîzgălicios urmează un intermezzo și mai lipicios: „Ți-ai închis vreodată ochii și ai visat la felul în care ai vrea să fii iubit?” (scoate batista, că-ncepe!) „Eu fac asta tot timpul și mă văd pe mine împreună cu tine. Nu pot să-mi imaginez nimic mai frumos decît să stau lîngă tine” (așa, și acum poți să-ți ștergi mucii).
Sau asta: „Tu ești acela care m-a învățat să iubesc cu adevărat. Îți mulțumesc că exiști tu, soarele meu iubitor, blînd, atent, grijuliu”.
Mie din start îmi plac ăia care vorbesc cu „acela, aceea”. Mi se pare foarte elegant. De spirit. Io vorbesc cu „aia” și cu „ăla”, deci sînt lipsită de cel mai elementar spirit.
Am păstrat pentru la sfîrșit niște chestii drăguțe de la ei pentru ele.
Că pîn-acum v-am prezentat un frumos potpuriu de la ele pentru ei.
Și deci acuma vă prezentăm ce dau ei din ei pentru ele. „Eu n-am fost în stare să-ți scriu nici măcar o poezie de dragoste” (ai, mă, ubyyyy!!!), „dar asta nu înseamnă că nu există dragoste în inima mea cît să inspire toți poeții dintr-o carte” (uby, dar dacă e o carte scrisă de un singur autor? sau te referi la o antologie?!? la antologia liricii mongoleze, poate?), „Unii știu să scrie frumos, unii știu să cînte frumos, unii sînt pur și simplu frumoși, eu sînt doar un îndrăgostit disperat după tine”. Frumos spus!
„Ochii tăi sînt făcuți să cucerească, trupul tău e făcut să trezească dorințele”, rrrrrrr!, „Toată ființa ta e încîntătoare și eu sînt cel mai norocos bărbat, căci sînt iubit de tine”. Bestial. Ăsta-i cuvîntu. Bestial.
Acum avem și noi aici, în redacție un mesaj pe care-l rostogolim așa, de la unul la celălalt.
Sînt cele două versuri preferate ale mele, din toată literatura română și aparțin unuia dintre poeții Văcărescu. Se știe, poeții Văcărescu le-au avut cu literatura, nu glumă.
Deci dedicație de la noi între noi, pentru noi și, de ce nu, pentru voi, de Dragobete: „Cînd nu te văd am chinuri/ Și cînd te văd, leșinuri”.
Vă dorim un Dragobete cu lămîi!
