Douazeci de ani

Cand te apropii de 40 de ani, incerci plin de bunavointa sa-ti reconsideri viziunea despre ultima jumatate traita a vietii tale. Si atunci, speriat de-a dreptul de aceasta bunavointa, te lasi prada gandurilor despre ultimii douazeci de ani. Te gandesti la ei, incepi sa-i simti si dintr-o data iti aduci aminte de ziua majoratului, de ziua cand ai facut 18 ani. Te intorci in timp cu usurinta cu care trece firul de nisip dintr-o parte in alta a clepsidrei si ajungi in ziua in care toata lumea era a ta, la 18 ani, fara sa stii, de fapt, ce insemna lumea. Vezi in jurul tau prietenii cu tot cu teribilismele lor de pe atunci, parintii, aproape de varsta noastra de-acum, vezi iubirile, fetele, baietii, locurile… Totul iti e foarte clar, vezi limpede cei 18 ani abia impliniti, iti aduci aminte si lumina aia dintr-o zi de vara fabuloasa si, dintr-o data, te vezi trecand in partea cealalta a clepsidrei, dupa 20 de ani. Incep sa se amestece in tine imaginile, sentimentele, mirosurile si senzatiile, astfel incat nu mai stii daca esti in urma cu douazeci de ani sau astazi. Totul se amesteca in tine si devii intr-o buna masura ceea ce ai fost, dar si ceea ce esti. Si nu e vorba aici de jumatati de varste adunate la un loc, ci de o parte din tine intoarsa in timp pentru a vedea, pentru a simti si pentru a-l aduce dupa douazeci de ani pe cel pe care poate ca l-ai uitat, pe cel pe care poate l-ai invidiat sau poate ca l-ai urat. Il vrei cu tot dinadinsul langa tine la socoteala anilor. Vrei sa-l pui sa se uite in oglinda celor douazeci de ani care ti-au trecut pe la ureche, sa vezi ce-a mai ramas din el, daca s-au pierdut fiorul, gandurile si razvratirea lui de atunci. Incepi sa te simti din ce in ce mai mult un amestec al celor doua varste despartite de cei douazeci de ani si nu stii incotro ai vrea s-o iei, nu stii unde ai vrea sa staruiesti mai mult, in care parte a clepsidrei s-o apuci. Sau poate ca te intorci acolo pentru a vedea de unde ai plecat si pentru a revedea instinctele varstei de 18 ani, instinctele primare, dar si puritatea, naivitatea si poezia de atunci. Dar, mai ales, curajul. Curajul acela nebun care te face sa crezi ca lumea sta la picioarele tale, curajul acela bazat pe nimic, dar atat de frumos si de curat, curajul acela care te cunoaste si stie ca n-ai nimic de pierdut. Sufletul tau, cel mai usor transportabil in vreme, atunci cand vine vorba de ani, e cel care hraneste cel mai bine iluzia acestei calatorii in timp. El este cel care, dupa douazeci de ani, n-a obosit sa amestece varstele pe care le-ai trait intre ele, facandu-te sa-ti regasesti multe dintre visele, iluziile, dar si trairile pierdute de-a lungul timpului.

Intoarcerea asta iti face bine, descoperi ca semeni cu cel de-acum douazeci de ani, dar esti si cu totul altul. Te simti dintr-o data atat de tanar, izbitor de tanar, asa cum izbitor este si mirosul coniacului baut acum douazeci de ani, care te imbata astazi ca si atunci…