Vă scriu eu, Uleiul. Poate că n-aş fi avut tupeul să vă pătez ziua de lucru, agenda dvs., dacă nu se declanşa acesată nebunie care mă priveşte necondiţionat. Vă aduceţi bine aminte vremurile de bucuroasă amintire, când eu,Uleiul, eram la mare preaţ înţaraasta. Zeci de oameni, sute, stăteau la cozi interminabile pentru a mă avea pe fundul tigăii. Erau vremuri la care numai îndrăzneam să sper vreodată, mai ales acum, când ajunsesem să mă vând pe nimic. De la bunul naţional distribuit cu ajutorul listelor şi numai pe cartelă, ajunsesem bunul de larg consum pentru toţi sărăntocii care mănâncă numai ochiuri în tigaie. Doar rudele mele de măslin îşi mai păstraseră cât de cât, de la revoluţia uleiului încoace, demnitatea. Se lăsau amestecate numai în maioneze sofisticate, în cel mai rău caz într-o salată de roşii. Sigur, n-am suportat în toţi aceşti ani umilinţele suportate de rudele mele de ricin sau soia, însă nici bine nu mi-a fost. Ce poate fi mai degradant pentru un ulei comestibil ca mine, decât să fiu folosit pe la ţâţâni, împotriva scărţâitului de oricce fel? Nimic, dle prim-ministru! De-aia ţin să vă mulţumesc din toată floarea-soarelui pentru încercarea dvs. de a mă reabilita. Vă rog din adâncul sticlei să nu cedaţi la manifestările duşmănoase puse la cale de masele largi popualre. Ele nu pot şti ce e aia viaţă de ulei! Rogu-vă să nu blocaţi preţul meu, al nostru. Ne ajunge că ne-am vândut atâţia ani pe nimic. Nu ne faceţi să ne pierdem speranţele abia născute în noiembrie ’96 şi gata să fie împlinite acum. Al dvs., cu respect, Uleiul de floarea-soarelui”.
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
