Doisprezece ani

Anii au trecut prea repede. Ne-au devorat asa cum un cotidian, la randul sau, o face cu realitatea. Inceputul s-a pierdut undeva in timp si totusi parca a fost ieri. Acum doisprezece ani - iata cum limba romana da sansa cuvintelor, macar lor, sa creada ca o data atat de indepartata are legatura cu prezentul - acum doisprezece ani parca nu s-a intamplat nimic. Ca si cand aparitia noastra ca ziar n-ar fi stiuta cu exactitate, ca si cand ar fi fost o intamplare care n-a fost notata in calendar. Adevarul este ca n-a stat nimeni atunci sa-si noteze undeva - in vreun jurnal sau in alta parte - data de aparitie a primului numar, data de nastere a acestui ziar. Ea a ramas consemnata tocmai de rostul unei astfel de aparitii, ea a ramas scrisa in primul numar al ziarului, ca si cand acesta si-ar fi completat singur certificatul de nastere. Acum doisprezece ani! Si cand scriu asta, parca vad pentru prima data embrionul, placenta si apoi ziarul rasucindu-se fragil si salbatic in mecanismele unei tipografii oarecare. O cale atat de lunga poate parea pentru fiecare dintre noi o bucata de viata despre care am putea scrie tomuri intregi, cum la fel de bine ar putea insemna o clipire si nimic mai mult. Incercam, de fapt, senzatia aceea paradoxala ca fiecare secunda din acesti doisprezece ani, de exemplu, am trait-o la maximum si atunci ea parea ca si zilele, ca si lunile, ca si anii ca nu se mai termina, dar, in acelasi timp, cei doisprezece ani parca nici n-ar fi existat. Ca si cand ar fi trecut pe nesimtite, zbatandu-se, amestecandu-se si-n cele din urma adunandu-se intr-o clipire. Pe langa tot ceea ce am trait cu totii in acesti doisprezece ani, pe langa tot ceea ce am adunat, am visat sau am suferit, noi ne putem mandri cu o dovada in plus pentru aceasta perioada. Aceasta dovada se numeste ziarul, pe care si astazi, la doisprezece ani de la primul numar, il tineti in maini.  

Aceasta dovada se numeste Jurnalul National!