Se invoca la un moment dat, mai ales pe scena politică, calea dialogului. Se invoca şi se mai invocă. Se făcea trimitere la dialog mai ales atunci când apăreau momentele tensionate. De parcă până atunci dialogul, ca noţiune, n-ar fie xistat. Devenea dintr-o dată o maşină de pompieri cu care trebuia să fie stinse incendiile din societatea românească. Este aproape o crimă ca într-oţarăce se pretinde democratrică dialogul să fie pe ultimul loc. Fiecare dintre noi are pretenţia că poartă cu celălalt un dialog, când de fapt se “întâlnesc” două monologuri. Şi ca să trecem la exemple concrete, amintesc “dialogul” dintre Guvern şi sindicate: s-a negociat sute de ore fără a exista un rezultat concret. Adică, un fel de noi vorbim cu voi, voi vorbiţi cu noi, noi ne facem că v-auzim, voi că faceţi că ne-auziţi, rezultatul fiind uşor de anticipat: nimeni n-a înţeles nimic. Alt exemplu ar fi “dialogul” dintre Putere şi Opoziţie, care se rezumă la dezastruoasa stare de fapt. La atât şi nimic mai mult se rezumă dialogul de la careţaraaşteaptă marea cu sarea, luminţa de la capătul tunelui cu privatizarea ş.a.m.d. Ce naivi putem fi! Într-oţarăde surzi, noi vrem ca rege să fie dialogul.
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
