Stau şi mă întreb: cine o să-i ajute pe cei 30.000 de oameni care au rămas pe drumuri? Cine o să-i ajute să treacă peste acest şoc psihlogic? Şoc în urma căruia, nu dramatizez deloc, durerea se poate instala în suflet fără a mai pleca de acolo. Ce vor spune aceşti oameni acasă copiilor? Cum se vor uita ei în ochii acestora de azi înainte? Cu ce sunt vinovaţi copiii acestor oameni rămaşi pe drumuri? Dar cu ce sunt vinovaţi ei, cei rămaşi pe drumuri? Cu ce au greşit aceşti oameni atunci când s-au trezit ani de-a rândul cu noaptea-n cap pentru o bucată de pâine pe lângă care, forte rar, s-a găsit şi una de carne? Cu ce sunt ei vinovaţi că au sperat nebuneşte în decembrie ’89 şi noiembrie ’96 la o viaţă mai bună? Nu ştiu dacă guvernanţii de astăzi şi-au pus aceste întrebări. Am sentimentul că prea se întâmplă multe în România numai de dragul de a se arăta că se face reformă. Dacă atâţia oameni vor rămâne pe drumuri numai de dragul reformei, fără să existe un reviriment pe plan economic, atunci n-o să mai mire pe nimeni alegerile anticipate. Până atunci, însă, trebuie să-i întrebăm în fiecare zipe cei de la putere care dintre domniile lor “se ocupă” cu “sacrificarea” guvernanţilor? Nu de alta, dar la obrăznicia pe care au căpătat-o în cele şapte-opt luni, sunt în stare să zică mâine-poimâine că cei 30.000 de “sacrificaţi” sunt ai lor!
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
