Despre o bătălie

Ce credeţi că a găsit de cuviinţă să declare Emil Constantinescu după tot scandalul cu înfiinţarea Asociaţiei Naţionale a Militarilor din România? Dacă n-aţi aflat încă, pot să pun pariu că nu ghiciţi din o sută de încercări. Ei bine, domnul Emil Constantinescu a coborât, ne-a făcut hatârul vreu să zic, de la înălţimea funcţiei sale – cu toate că e foarte greu să cobori mai jos de subsol  - şi ne-a luminat: “Stiuaţia a fost permanent sub control. Eu  am fost permanent informat şi am luat toate măsurile care se impun. Însă am cosiderat că o dezbatere publică era necesară şi de aceea am lăsat acestei asociaţii libertate de a se întruni. Am dorit să testez modul de reacţie al ofiţerilor din armată, care a fost exemplar”, a firmat şeful statului, dacă mai putem spune aşa, Emil Constantinescu. Te pufneşe râsul, chiar am râde în hohote dacă declaraţia n-ar fi fost făcută de preşedinte. Ştiu, Emil Constantinescu, probabil, a vrut să şocheze, dar, în cel mai bună caz, a prvocat milă. Şi aia nemeritată. Căci dacă era meritată nu ne mai apucam să scriem despre un preşedinte înfrânt. Ca să fii înfrânt trebuie să faci cva, să lupţi, să  duci o bătălie. Or, domnul Emil Constantinescu s-a bătut, a dus o bătălie cumplită cu propriile obsesii, cu înălţimile închipuite numai de domnia sa, cu fantoma liderului regional. Au fost bătălii grele, interioare. Partea mai proastă a acestor răfuieli cu sinele a fost că Emil Contsantinescu le-a purtat în timp ce era preşedintele unei ţări, preşedintele României. În rest, în ceea ce ne priveşte, încheiem aici o relaţie gazetărească cu domnul preşedinte, cel puţin până după alegeri, urându-i succes la catedră şi, de ce nu, în viaţa politică.

P.S. Vă mulţumesc pentru că “mi-aţi lăsat libertatea” de a scrie veme de patru ani.