Despre…frustrare și dor

Dorul este numele unei emoții de iubire și al unei emoții de separare, un amestec încifrat, o alchimie între suflet și materie, între speranță și așteptare. În emoția de dor nu poate fi găsită o tristețe obișnuită, nici o iubire obișnuită, nici o separare obișnuită.

Dorul te face extraordinar de neobișnuit tocmai pentru că în el se adună cele mai înalte speranțe, aspirații și așteptări ale tale și prin el le cunoști pe toate.

Dorul presupune percepția unei separări temporare și de aceea el poate fi trăit ca un sentiment de abandon, ca unul de tristețe, de durere.

Tristețea, abandonul și durerea din “dor” conțin, însă, doze supranaturale de speranță, de frământare fericită, de bucurie..viitoare.

Prezentul și viitorul se întâlnesc în sufletul nostru atunci când ne este foarte dor de cineva și de aceea dorul sfârșește prin a fi o emoție plăcută, adulmecată, dorită, chemată.

Emoția dorului confirmă faptul că cineva este separat de noi, dar va veni într-o zi, va fi o reîntoarcere, o bucurie..Viitorul este prezent pentru că speranța este prezentă. În emoția de dor, iubirea așteaptă cu supunere, cu toleranță, cu răbdare o uniune destrămată temporar prin separare fizică.

Dacă nu simțim dorul de cel plecat, parcă nu trăim în deplinătatea sentimentului de iubire. Dacă nu pâlpâim îndeajuns de înalt de dorul altuia, parcă nu pâlpîim îndeajuns în dragoste. Noi măsurăm iubirea proprie și prin dorul ce ne bântuie sau nu ne bântuie inimile.

În emoția de frustrare dispare sentimentul de dor, pentru că frustrarea presupune o absență, o separare fără speranțe.

Frustrarea nu ne oferă nici un viitor, dar dorul îl confirmă. Frustrarea ne învăluie în frica completă de abandon, în dispariția așteptării, în sentimentul dureros de a fi pierdut ceva ce îți aparține. Frustrarea este absența iubirii care-ți aparține, pe când dorul este certitudinea iubirii. În una apare viitorul, în cealaltă el dispare.

Și-n dor, și-n frustrare apare o absență. În dor lipsește cineva, în frustrare lipsește ceva.

Diferența fundamentală dintre ele este aceea că dorului îi lipsește ființa, frustrării îi lipsește obiectul. Ființa este iubire, obiectul este Ego-ul nostru.

În frustrare ești deposedat de un obiect, fie acesta o ființă umană pe care pretinzi că o iubești, dar în dor ești temporar despărțit de o ființă.

Iată de ce dorul este un semn al iubirii, iar frustrarea este un semn al Ego-ului.

Adesea, dorul și frustrarea se despart printr-o liniuță atât de fină, încât ele se pot lesne confunda.

Când dorul aduce suferință și despărțirea este percepută prea dureros, el devine frustrare. Unde dispare bucuria de a aștepta, dispare dorul și iubirea se face doar un ecou al Ego-ului nostru rănit. Dorului nu-i lipsește nimic.

În dor nu există percepția abandonului, nici frica de separare, ci speranța reîntoarcerii. În frustrare, însă, sufletul ne întoarce în trecut, acolo unde am suferit pentru că am fost abandonați.

Pentru a te întoarce la emoția de “a-ți fi dor” trebuie să te separi pentru o vreme de ființa iubită. Absența separării face ca dorul să rămînă imperceptibil, necunoscut, închis în inimă, blocat, ascuns.

Cea mai stranie manifestare a sufletului uman nu este, însă, dorul de cineva anume, ci dorul de a-ți fi dor de cineva.

În acest sentiment paradoxal nu este altceva decît dorul de a simți, a trăi iubirea, de a fi tu cel ce iubește. Când ți-e dor, ești sigur că tu iubești. Și tocmai dorul de această certitudine apare fulgurant în noi atunci când ne este dor să ne mai fie dor de cineva.

Frumusețea acestui fel de dor pare a răzbate la suprafața experienței umane conștiente tocmai pentru a o împlini, a o completa, a o îndulci și a o purta prin tulbărătoarea mișcare a sferelor care aspiră la iubire și sunt, în același timp, în ea. Căci nici o experiență umană nu este comparabilă cu rotunjimea, perfecțiunea și fericirea izvorâtă din simplul fapt că tu ești cel ce trăiește iubirea!

MARIA TIMUC