De ceva vreme, mă uit cu dezgust la spectacolele mediatice dedicate vreunui corupt de rang înalt prins cu „cașcavalul în traistă”. Cu ipocrizia știută, societatea se năpustește asupra nenorocitului și-l linșează cu nesaț, uitând că, până mai ieri, i se închina la picioare. Păi, stimabilul era omnipotentul zonei, omul care decidea discreționar orice mișca în aer, pe sol și în subsol, totul! Voiai un loc de muncă, o autorizație, o pilă undeva, la el te duceai, indiferent că erai sereist, magistrat, polițist și cine mai știe ce. Și, cu un astfel de hub (sic!) relațional, cum să nu te crezi intangibil și etern, infailibil? Destinul îți surâdea și îți întorcea înzecit ceea ce și tu dădusei în stânga și-n dreapta ca să ajungi în vârf ! Căci, la început, fusesei nevoit să-i ungi pe unul și pe altul, adică pe inșii de care depindea urcușul tău, nu pe fitecine, să ne înțelegem! Investeai în tine, altcumva zis ! În politică, și nu numai, ca să-ți îndeplinești visul de mărire, e musai să cotizezi, să-ți arăți bunăvoința în parale și mărgele colorate, altminteri riști să rămâi un neînsemnat, un oarecare. Iar când ți-ai atins scopul, ți se pare firesc să primești peșcheșuri. În definitiv, semenii tăi dintâi, păgânii, își mituiau zeii cu ofrande (inclusiv în vieți omenești!) și le cereau, la schimb, ba să plouă, ba să nu plouă, ba să le umple hambarele cu recolte, ba să îmblânzească natura, ba să-i întărească în luptele cu adversarii, ba să le dea urmași pe linie bărbătească și câte altele. Mai târziu, creștinii au procedat aidoma, mergând cu daruri la Administratorul Suprem al tuturor celor mișcătoare și nemișcătoare de pe pământ. Jertfele închinate Celui de Sus însemnau, de fapt, ciubucuri pentru fel de fel de doleanțe – sănătate, fericire, ghinion altora, noroc lor înșiși, accedere în nomenclatura vremii ș.m.d. La urma urmei, nu există venerare gratuită, ci doar contra cost ! Omenirea așa a funcționat dintotdeauna, pe baza principiului „adă și na”, îndeosebi cu stăpânii de deasupra orizontului lumesc. Chiar și în relațiile internaționale, statele - dumnezeu impunând dijme și biruri celorlalte, aflate în poziție inferioară, ca să le îndulcească întrucâtva statutul de slugi. România, de exemplu, ca să intre în NATO și-n UE, a șpăguit cu vârf și-ndesat, de nu i-au mai rămas decât sărăcia și nevoile, umilința... De aceea, corupția trebuie privită ca reflex condiționat, ca dat genetic, însămânțat în ADN-ul nostru dintru început! Or, a-i condamna public pe nefericiții căzuți în plasa procurorilor incoruptibili înseamnă ipocrizie, o fățărnicie provocatoare de silă. Fiindcă mituitul este produsul comunității din care provine, interesată să-l cumpere din clipa cocoțării în funcția de decizie. O victimă voluntară a lăcomiei celorlalți, nu doar a sa, o ființă sortită să-și bage, la un moment dat, măcar degetele în borcanul cu miere pus la dispoziție prin sufragiu electoral ori prin bunăvoința proptelelor, și ale păcătoase... Iar corupătorul nu-i niciodată un neprihănit, dimpotrivă, să nu-l slăvim aiurea și nătâng !
Iată de ce, cu fiecare corupt surprins în flagrant delict, am o strângere de inimă, un sentiment de ratare, de eșec comunitar. Din păcate, în jurul meu insultele nu mai contenesc la adresa penalului, deși mulți dintre hulitori s-au bucurat cândva de generozitatea zeului căzut acum...
Pricepeți, deci, de ce mă uit cu dezgust sporit la respectivele spectacole mediatice?...
