Dacă de bucurat, cât de cât, mai ştim să ne bucurăm, când e vorba să trăim o înfrângere, suntem îngrozitori. De parcă toată viaţa noastră a fost plină de victorii, bucurii şi împliniri. Nu ştiu de unde dracu’ suntem atât de sensibili, de pretenţioşi, atât de exigenţi, mai ales cu alţii. Poate că pe lângă înfrângerile noastre de zi cu zi nu mai putem suporta şi altele ale celor care, spuneam noi, ne aparţin nouă, tuturor. Echipa de fotbal a României eram cum se spunea pe vremuri, bunul întregului popor. De aici şi suferinţa noastră, a fiecăruia dintre noi după eliminarea din optimile Campionatului Mondial. Cât de frumos am visat până marţi! Cât de mare! Pe măsură a fost şi este suferinţa înfrângerii. Trebuie să învăţăm să pierdem. Atunci când vom şti să facem acest lucru, nimic nu va mai fi aşa de dureros ca acum. Avem inimă atât de largă la victorie, alţii se bucură într-o viaţă cât ne bucurăm noi într-o zi, şi un suflet atât de mic la înfrângere! Asta şi pentru că viaţa nu ne răsfaţă cu prea multe bucurii. Bucurii pe care oamenii, de obicei, le aşteaptă de la alţii. Trebuie să ne mulţumim cu nopţile frumoase pe care echipa de fotbal a României ni le-a oferit la începutul acestei veri. Şi să-i mulţumim lui Iordănescu, antrenorilor secunzi şi fiecărui jucător în parte. Ei sunt cei care ne-au umplut sufletele de bucurie. Suferinţa ne-o merităm pentru că nu ştim să pierdem, nu ştim să fim înfrânţi, nu ştin să ne potolim visele de preamărire. Vă mlţumim, tricolori!
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
