Primăvara asta a venit ca un descântec. Dintr-o dată, tot aerul miroase ca după una mor al ei de-o noapte cu pământul. Un descăntec de dragoste care să ne alunge suferinţele de iarnă, un descântec pentru sufletle rătăcite prin zăpezile aştepatte, aceasta e primăvara care tocmai bătu în fereastră. Provocând mereu aceleaşi sentimente, paradoxal, ea e de fiecare dată alta. Sau poate că noi, mai bătrâni, o vedem altfel, o vedem alta. Căci, până la urmă, ce altceva e primăvara decât o Fată Morgana de care avem nevoie pentru a putea merge mai departe. Şi dacă anul acesta îi cădeam la picioare sărutându-i tălpile, la anul ne poate fi la fel de indiferentă ca o zi obişnuită. Anotimpurile sunt în noi! Deci şi primăvara. Doar că ea ne amplifică simţurile, trecându-le printr-o lumină specială, o altfel de lumină decât toate celelalte anotimpuri. O lumină vie care reaprinde toate visele stinse. Când lumina asta nu mai trece prin noi înseamnă că, într-o anumită măsură suntem pierduţi sau suntem ai altcuiva. Înseamnă că nu mai putem da viaţă primăverii din noi, înseamnă că-n sufletul nostru s-a cuibărit un alt anotimp decât cele ştiute. Un anotimp al înstrăinării, un anotimp al abandonului, un anotimp în care fata Morgana capătă contururi întunecate şi fără viaţă. Primăvara asta a venit ca un descântec. Un descântec de aur bătut în diamante, un descântec pe care n-l vezi, dar îl simţi, un descântec pe care nu-l auzi, dar îl trăieşti. Poate că e descântecul trupului dezvelit prea devreme pentru a trăi noaptea de amor cu pământul. Poate!
