Depresia e o boală. O știu!

Cu cât încercăm să atingem nivelul de perfecțiune pe care ni-l impun cei din jurul nostru, cu atât ne îndepărtăm de noi înșine și ajungem să trăim o dramă, deși negăm că depresia e o boală. Ați fost vreodată curioși să analizați oamenii care merg pe trotuare? Ați văzut cât de repede merg? Iau trotuarul ca pe o pistă și se mișca aproape mașinal de la punctul A spre punctul B.

Se izbesc uneori de ceilalți trecători, pare că nu văd pe unde calcă, trec prin tine dacă nu ești atent, sunt ca niște păpuși teleghidate, nu te privesc niciodată în ochi. Cu siguranță îi știți, pentru că sunt pretutindeni.

Alături de ”alergători” sunt ”melcii”. Au fix același comportament: se mișcă încet, încet de tot, cocoșați sub greutatea gândurilor pe care le cară în spate ca pe o cochilie. Privesc în pământ, sunt ca niște fantome care se strecoară pe lângă ziduri, șovăielnic, de parcă nu ar vrea să-i vadă nimeni, de parcă ar vrea să dispară, să se topească îngropați sub casa tristeților pe care o poartă pe umeri.

Acest tablou multiplicat zilnic pe oricare dintre trotuarele României nu este numai o metaforă, ci și efectul presiunii căreia trebuie să-i facem față zi de zi. La început cu toții fugim, ne grăbim să atingem țeluri, să îndeplinim standardul de calitate impus de societate, alergăm să fim primii, să învingem, să fim cei mai buni.

În goana asta nu observăm cum acumulăm o greutate...o purtăm pe suflet – sunt regretele, frustrările, nemulțumirile, suferințele, tristețile, compromisurile, amânările, sunt toate momentele când renunțăm la ce vrem în favoarea a ceea ce trebuie – și cu cât alergăm mai mult, cu atât se mărește și apoi cu cât se mărește, cu atât ne încetinește fuga, ne sufocă și așa ne transformăm din maratoniști în melci.

Depresia și tăcerea, boală conexă În această metamorfoză se traduce depresia! Da, asta face depresia dintr-un om: îi taie aripile, îi pleacă ochii spre pământ, îl paralizează într-un ritm greoi, sufocant sub greutatea unor suferințe pe care le-a acumulat în timp record, cât a tot alergat din punctul A spre punctul B. În plus, această maladie vine la pachet cu o altă boală: cea a tăcerii!

Oamenii nu discută despre depresie, nu caută ajutor specializat – încă nu suntem suficient de educați, ca societate, încât să nu îi mai privim pe cei care merg la psiholog ca pe niște nebuni cu acte în regulă – și o ignoră până în punctul în care nu îi mai fac față și cedează nu numai emoțional, ci și fizic.

_____________

articol preluat de pe blogul Andreei Raicu - andreearaicu.ro