Dintotdeauna, lumea s-a lăsat înșelată, ademenită de promisiunile mincinoase, de discursurile bombastice ale liderilor vremelnici. Prostirea aceasta s-a făcut de bunăvoie, printr-un contract ciudat între omul-gloată și reprezentantul său politic. Un pact respectat cu sfințenie de-a lungul istoriei, un pact al demagogiei fără de care democrația, capitalistă sau comunistă, ar fi de neconceput. I s-a dat astfel politicianului, prin clauzele contractuale de care vorbesc, dreptul la ipocrizie, la nesinceritate. La fățărnicie prin cuvinte mieroase, prin sloganuri false, rămase peste timp să rușineze condiția umană.
*
„Marx a găsit Lozinca potrivită timpurilor noastre, el a adunat masele, le-a dat o himeră, le-a prezentat această himeră drept realitate, chiar drept o necesitate istorică, și i-a asigurat că după triumful proletariatului va înceta orice luptă de clasă, orice război, și va suna ceasul dreptății – adică le-a dat o credință”, scrie Nikos Kazantzakis la 28.08.1929 din Gottesgab (în limba germană, Gottesgab înseamnă „darul lui Dumnezeu”). Dar credința, cel mai adesea, duce la fanatism, iar de aici până la crimă nu mai e decât un pas. Și cum să nu-mi fie teamă de inșii prea credincioși ?
*
Guvernul trădător de la Vichy a înlocuit sloganul revoluționar, „Libertate, egalitate, fraternitate !”, cu altul: „Muncă, familie, patrie !” Primul este o minciună sfruntată, o absurditate plină de sclipici și, de aceea, a înnebunit o lume întreagă. Al doilea are un patetism atât de dulceag încât nimeni nu-l mai ia în serios. Muncă, familie, patrie... noțiuni desuete în haosul multicultural contemporan. Ce lozinci or mai inventa scamatorii planetari de azi înainte ?
*
Mă uit în jur. Oamenii, cei mai mulți, nu de Iibertate au nevoie, ci de protecție sociaIă și siguranță economică. Libertatea este o noțiune prea sofisticată ca să fie înțeleasă de majoritatea populației Globului. Libertatea îngăduită în comunism răspundea nevoilor primare ale cetățeanului. Dar când ai totuI asigurat - casă, slujbă, acces neîngrădit la învățământ, sănătate și cultură - , parca ai vrea mai mult. lar capitalismul asta și face, îți oferă libertatea de a ucide, de a consuma droguri, de a te înarma, de a nu munci, de a nu învăța, de a fura, de a pribegi, de a-l exploata pe celălalt, de a huli, de a rătăci aiurea, de a te sinucide... O libertate ca o boală contagioasă și nevindecabilă. La naiba cu libertatea urlată pervers de toți acești demagogi siniștri !
*
În aprilie 1991, cu ocazia unei remanieri a guvernului, premierul Petre Roman își încheia alocuțiunea în fața Camerei Deputaților cu următoarele cuvinte: „S-a vorbit mult în ultimele două decenii despre țări care au înfăptuit minuni în economie. Sunt neclintit convins: pășim azi pe un drum nou, pe un drum solid, pentru că mâine România poate fi o minune, o minune nu pentru că ar fi ceva nemaivăzut, ci pentru ca România să devină ceea ce noi știm că poate. O țară în care este așa de bine să trăiești”.
De atunci au trecut 25 de ani, răstimp în care au pornit în bejenie câteva milioane de români. Anual, de pildă, pleacă 3500 de medici, dintre cei... 3000 care intră în sistemul medical, în urma absolvirii facultăților de medicină. Iar procentul celor aflați în pribegie, ne-o spune un raport al FMI, reprezintă aproape 20 % (16 % exact) din populația recensată în 1990. În definitiv, șeful Cabinetului din 1991, ajuns, în cele două decenii și jumătate, dintr-un revoluționar cumsecade „un conservator redutabil al avangardei de altădată”, vorba publicistului sportiv Andrei Crăciun, a avut dreptate, România este o minune. O minune pentru că încă mai există și rezistă, la cât a trebuit să îndure din partea unor politicieni fie ticăloși, fie trădători, fie incompetenți. Dar o minune în care este îngrozitor să trăiești ! Chiar, o mai fi la fel de neclintit în convingerile sale revoluționarul cu pulover roșu din decembrie 1989 ?
*
„În 1989, românii au dat jos păduchii și au pus în locul lor ploșnițele !” e de părere un bătrân. Vasăzică de la insectele astea nesuferite vine damful irespirabil din jur.
*
Circulă pe Internet o constatare care mă amuză, la început. Pe urmă, mă întristează. Cineva a socotit numărul cuvintelor care compun diferite teoreme, rugăciuni, porunci, principii și documente fundamentale pentru istoria omenirii.
Teorema lui Pitagora: 24 cuvinte;
Tatăl Nostru: 66 cuvinte;
Principiul lui Arhimede: 67 cuvinte;
Cele 10 porunci: 179 cuvinte;
Declaraţia de independenţă a SUA: 1.300 cuvinte;
Constituţia SUA cu toate cele 27 de amendamente: 7.818 cuvinte;
Regulile UE cu privire la vânzarea verzei: 26.911 cuvinte.
Chiar așa, de ce ar mai rămâne o țară în UE ? Ca să plătească birocraților de acolo lefuri indecente, calculate pe cuvânt irosit prin fel de fel de acte și tratate imbecile?
*
„Național-socialismul este împărăția absolută a aparenței”, „revoluția, adevărata și unica, este (…) lipsită de maturitate”, remarcă Roberto Bolaño. Dar toate doctrinele politice, politica însăși, nu înseamnă decât aparență, iluzie. Și cum să fie dovadă de maturitate lupta împotriva unei iluzii, căci ce altceva e revoluția ? Ce, Don Quijote a fost considerat vreodată un ins copt la minte ? Ba bine că nu…
*
În copilărie și mult după aceea, șanțul a reprezentat în viața satului cam ceea ce sunt astăzi emisiunile de divertisment de pe micile ecrane. Un loc în care femeile, îndeosebi ele, se strângeau și discutau. Dar nu atât de obscen ca acum. Uneori mai și bârfeau, deh, le împingea curiozitatea să se bage în așternuturi străine !
De la o vreme, să fie vreo 20 de ani, șanțul a dispărut. L-a astupat înstrăinarea care tot sapă între oameni. Iar cei care se întâlnesc pe la porți, vorbesc prin alții, prin manipulatorii găzduiți în studiourile de radio și televiziune. Au uitat să gândească singuri, s-au transformat în niște cutii de patefon goale. Cutii de rezonanță și atât. Dar amintirea șanțului e vie, numai că s-a pervertit și a adus cu sine pâra, teroarea prin delațiune...
*
Thomas Jefferson credea că „Poporul nu există ca să servească guvernul, ci guvernul există ca să servească poporul”. Râd în hohote ! Demagogie americană în stare pură. Sau infantilism manipulat genial de către propaganda capitalistă și comunistă, deopotrivă ?
*
„O mulțime este ca o mașină infernală. Ea poate să facă explozie în orice moment”, observă Virgil Gheorghiu. Mașina asta infernală a fost folosită dintotdeauna pentru a arunca în aer guverne și regimuri politice ori frontiere... Am asurzit de la zgomotul atâtor explozii... M-au sufocat, adesea, gazele de eșapament aruncate la fiecare ambalare bruscă…
Înlăturarea lui Ponta din fruntea guvernului, ca și azvârlirea peste bord a lui Gabriel Oprea s-au făcut prin pornirea acestei mașinării. O mașinărie al cărei combustibil a devenit moartea, colectivă ori individuală. Conceptul pervers de victime colaterale este scânteia care aprinde mereu motorul schimbării cu forța a unei stări de fapt.
*
Contractul demagogic dintre omul-gloată și politician este călcat în picioare ori de câte ori interesele de grup determină noi rațiuni superioare de stat. Cercul fățăriei se încheie cu complicitatea statului acaparat politic. De aceea Józef Piłsudski, „omul de stat polonez proteic și comandantul militar din perioada interbelică”1, are dreptate când spune că „Pactele fac să râdă chiar și muștele”. Ehee, și ce-au mai râs muștele de-a lungul vremii...
1 Robert D. Kaplan - În umbra Europei. Două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea, Ed.Humanitas, 2016
