A fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată o echipă de fotbal a României, un antrenor Anghel Iordănescu, zis nea Puiu, şi sute de mii de suporteri. Echipa asta vrea jucători care alergau de colo-colo pe gazon, avea şi un portar care apăra mingiile trimise de adversari. Naţionala României juca pe vremea aceea fotbal. Bogdan Stelea, Florin Prunea, Dan Petrescu, Miodrag Belodedici, Daniel Prodan, Tibor Selimeş, Gică Popescu, Ionuţ Lupescu, Dorinel Munteanu, Gică Hagi, Marius Lăcătuş, Florin Răducioiu. Fiecăruia dintre ei şi tuturor laolaltă, sute de mii de suporteri le-au acordat încredere. Le-am încredinţat sufletele noastre doar să le dea aripi să zboare ca păsările. Le-am cedat nopţi fierbinţi. Le-am pus în palme fiorii noştri la fiecare corner sau penalti pe care le primeau. Le-am trimis bucuria însutită, înmiită din toate casele în care sticla televizorului era cel mai preţios obiect pentru nouăzeci de minute. Le-am oferit mândria noastră de a fi români. Amăgirea ne-a ridicat undeva sus de tot, şi pe noi – cei care îi priveam – şi pe ei – cei care erau priviţi. Marţi, după meciul cu Franţa, în loc de un gol în plasa lor, noi am avut o cădere în gol care ne-a produs tuturor un gol în stomac, dar senzaţia a fost mai violentă aseară. Meciul cu Bulgaria. A fost odată ca niciodată o echipă de fotbal a României. Acum mai sunt speranţele noastre spulberate. Duşul rece al Europenelor ar trebui să ne trezească pe toţi la realitate. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
