Scriu aceste rânduri a doua zi după meciul România – Bosnia. Dacă aş fi scris imediat după meci, cu toată victoria tricolorilor, într-un fel aveam acelaşi sentiment ca după meciul cu Danemarca la Bucureşti, când, paradoxal, în foarte multe momente am jucat mai bine ca la Craiova. Sâmbătă seară, mai ales prima repriză, dacă n-ar fi fost fondul sonor al publicului din Bănie, care a fost extraordinar, aş fi crezut că meciul se joacă în deplasare. Pentru că România n-a jucat în acest meci mare lucru. Cred că meciul a fost hotărât de inspiraţia sclipitoare avută de Mutu şi, mai ales, de Ganea. Cu patru jucători orgolioşi împinşi pe centrul terenului, toţi atacanţi într-un fel sau altul, Pancu, Adrian Ilie, Mutu şi Ganea, echipa României a părut o echipă dezechilibrată, fără omogenitate, fără forţă, fără un cap limpede. Ca un colier cu pietre preţioase înşirate pe o aţă fără nici o legătură între ele, un colier fără strălucire, agăţat şui la gâtul unei generaţii care nu şi-a desăvârşit (încă) personalitatea. Sigur, până la urmă, totul e bine când se termină cu bine. Dr cred că mai sunt multe de făcut şi din nefericire, ele nu se pot face într-un timp aşa de scurt. Cred că până la meciul cu Norvegia, de miercuri, jucătorii din “noua generaţie” trebuie să capete mai multă încredere în ei, să aibă mai mult curaj, mai mult tupeu şi să încerce, poate cel mai important, să devinăo echipă. Şi-n vestiar, dar, mai ales, pe teren. Altfel, ţesătura de pase cu care ne obişnuise ani de-a rândul echipa României va deveni o amintire, un goblen pe care să-l înrămăm şi să-l punem pe perete. Şi, pe de altă parte, hai să terminăm cu declaraţiile gen “acum ori niciodată”, “soarta fotbalului românesc stă în meciul ăsta” ş.a.m.d. Echipa României are nevoie de mai puţină tensiune şi de o mai mare încredere în mentalitatea de învingător!
