De ce?

Într-o fostă hală de producție, una dintre multele dezafectate din motive de integrare în structurile euro-atlantice, s-a improvizat un club. Ce altceva decât un loc de pierzanie pentru o generație rătăcită și obsedată să se distreze cu orice preț ? Clubul a fost numit... Colectiv. Odinioară, Ia colectiv trudeau țăranii, siliți să-și aducă laolaltă pământul moștenit din moși-strămoși. Blasfemie mai mare nici că se putea. Peste toate astea, statul capitalist ne-a vârât pe gât și o sărbătoare păgână, cu stafii și demoni, o dezlănțuire obscenă de energii ale Iadului. Așa că, simbolic, de Halloween, când noaptea înghițise în beznă spelunca botezată în derâdere, strigoii comunismului s-au răzbunat. Prea îi batjocoriseră moroii noii ordini morale și politice, ba transformând în mormane de moloz fabrici și uzine, ba reprofilându-le în discoteci și mall-uri, ba dându-le, în bășcălie, nume de altădată, ba alungându-l pe Dragobete, românașul acela dezlegător de iubire...

Sminteala lumii de azi a săpat mormintele unor nevinovați și i-a trimis dincolo cu trupurile arse. Niște sărmani uciși fără milă de un stat capitalist, crud și pragmatic, în stare să prefacă totul în scrum. Un moloh mereu flămând de vieți inocente, care propovăduiește întâietatea consumatorului asupra omului.

*

Moartea nefericiților din vinerea neagră a stârnit un val de emoție nemaiîntâlnit în lâncezeala valahă. Mediatică și stradală, suferința a acaparat dezbaterea publică. Piața Universității s-a resuscitat dintr-odată, spiritul revoluționar s-a aprins din cenușa Colectivului și vâlvătaia a atins până și Guvernul. Praf și pulbere, în tradiția veche a meleagului oropsit și veșnic resemnat. Când minerii au pierit în subterane, românii și-au văzut de ale lor, deloc sensibili la tragedia din abataj, care nu-i privea, chipurile. Și nimeni n-a scandat „Eroii ! eroii !” ca acum. Cu toate că amărâții ăia chiar se strânseseră la muncă, nu la petrecere, însă cine mai prețuiește azi munca ?

*

Mitingul prelungit și steril de la km 0 al democrației românești seamănă cu o chermeză... de Halloween. Este frivol și comic. Măști și bâlbâieli, cacofonii și naivități cu toptanul. În urmă cu 25 de ani, protestatarii cereau libertate și alegeri libere, mâncare. Mâncare vor și actualii revoluționari, unii și un pic de libertate. Dar ei revendică în principal locuri de muncă, învățământ și asistență medicală gratuite, cărți ieftine, demnitate, îndeosebi demnitate. Adică ceea ce prisosea în 1989. Cum se mai răzbună istoria, perfida ! Unii zic că acolo e o agora, însă eu nu-i cred. Buluceala tămâiată mieros de atâția fățarnici este de fapt o peluză de stadion. O revărsare de nemulțumire, de frustrare și atât, fără cap și coadă, o manipulare ca multe altele în anii aceștia de diversiuni ordinare. Manipulații sunt alții, noi ne-am plătit deja tributul de prostie, e rândul altora !

*

Culmea, deși lozincile scandate în piață sunt de sorginte stângistă, nimănui nu-i trece prin minte să atace răul de la rădăcină – statul capitalist. Toți vor să fie înlăturate efectele, dar să se păstreze cauza...

*

Și, în timp ce strada urlă, partidele politice și instituțiile reprezentative ale democrației postdecembriste tac. Politicienii, altminteri extrem de gureși, s-au ascuns în păpușoi și se roagă să treacă furtuna socială. Dinspre Parlament nici pâs, o șoaptă măcar, premierul și-a luat tălpășița, iar surogatul său abia îndrugă niscaiva vorbe de priveghi. De la Cotroceni primim mesaje pe Facebook și invitații la negocieri. Momâia prezidențială s-a ivit aiurea în mijlocul mitingiștilor fără cauză. Piața îl chema, că doar ea l-a împins în Deal. Toți fug de răspunderea guvernării unei țări-colonie, liberalii au uitat subit că mai ieri țipau că vor la Palatul Victoria, pesediștii se spală pe mâini, numai popândăii interesului național sunt de acord să fie de acord cu oricine. Paralizie generală !

Ce mai țară, abandonată din interior și birjărită din exterior, cu zeci de morți degeaba, pe mormântul cărora profitorii joacă leapșa pe furate...

*
Klaus Iohannis s-a întâlnit în iatac cu ... societatea civilă. „E necrofag, tipul !” am exclamat în sinea mea. Care societate civilă, că aia a sucombat demult ? Și nu m-am înșelat, la șeful statului debil s-a perindat un alai de cadavre, dezgropate din cripta societății civile. Cine o fi făcut lista cu pricina ? mă întreb perplex. Oare într-atât de caricaturală să fi devenit societatea noastră ? De aceea ne și merităm soarta, cu așa soli, mai bine căpșunari sau apatrizi.

*

„Să vă fie frică, poporul se ridică !” se aude pretutindeni. Nu poporul se ridică, ci gloata, poporul a dispărut, l-a șters din catastif statul capitalist. Îl incomoda teribil, conștiința națională nu-i pe placul vătafilor mondiali. Gloata e ceva amorf, o adunătură de râme cu pretenții de supraviețuire și atât !

*

Câțiva părerologi învechiți pe la televizor se arată încrezători în tinerii revoltați. Îi privesc cu îngăduință, vor să se pună și ei bine cu manifestanții. Încrederea noastră nu face cât o ceapă degerată, tinerii vor decide indiferent de exaltările sau lamentările ăstora veniți din trecut. Noi am eșuat, dar poate că generațiile postdecembriste vor reuși, chiar dacă mă îndoiesc. Lor nu le pasă însă, își închipuie că urnesc istoria din mlaștina în care le-au lăsat-o părinții și bunicii. Parcă noi nu gândeam la fel în urmă cu 25 de ani...

*

Popii s-au pitit în biserici, în loc să cădelnițeze la căpătâiul muribunzilor, ricanează destui. Cică n-au fost invitați, s-au scuzat smeriții clerici, nu înainte de–ai dojeni pe puberii ăștia, mai ahtiați de zbânțuială decât de catehism. În epoca cealaltă, preoții ortodocși nu erau într-atât de curajoși, nu i-am auzit vreodată să le reproșeze enoriașilor că sunt prezenți la plenarele partidului, iar nu la slujbele religioase.

*

Aflăm de la autorități că școlile, arenele sportive și sălile de spectacol nu au avize și autorizații corespunzătoare. Te umflă râsu´-plânsu´, zău, și d-aia zic să închidem țara ca să nu ne pomenim pe lumea ailaltă din te miri ce ghinioane. Republica Neautorizată Română...

*

Și, totuși, de ce a fost nevoie să se frângă atâtea destine ? Aici , în România, numai moartea e colectivă, nu ca viața, o zbatere pe cont propriu.

 

 

Marian Nazat