Cultura apocalipsei

Economiştii capitalişti au concluzionat dintotdeauna, cinic şi dispreţuitor, că omul generează costuri. Pe măsură ce acestea sunt mai mari, insul care le pricinuieşte trebuie scos din calculele contabile. Devine împovărător pentru întreprinzătorul exploatator, interesat firesc de slugi ieftine. Aşa că economia apuseană a început să-i ademenească pe imigranţii estici sau africani, băştinaşii se dovedeau a fi prea costisitori. Ce mai conta că e nevoie să investească masiv în niscaiva revoluţii anticomuniste ? Ori în euromaidane sau primăveri arabe. Profitul fusese calculat dinainte şi merita orice efort financiar. Au trecut de atunci 25 de ani şi abia azi îmi dau seama câte costuri generează un om...

*

Capitalismul veros mai operează cu o definiţie care mă îngrozeşte: grupul-ţintă. Indivizii sunt transformaţi în semne înspre care zboară săgeţile sau gloanţele marilor afacerişti. Grămezi amorfe, fără semnalmente particulare, scopuri ale unor politici sociale inumane. Omul-gloată, omul-ţintă, omul-vot, omul-cap de locuitor, omul-cost, omul-victimă colaterală, iată la ce ne-a redus noua condiţie umană în ultimele două decenii.

*

Mass-media de oriunde cultivă cu dementă persuasiune cultura morţii, a catastrofei. N-o spun eu, ci un filosof din Hamburg. Eu doar îi ţin isonul, din colţul valah de îndobitocire mediatică. Mă lămuresc deodată, tămbălăul ăsta catastrofic, morbid, la care asistăm clipă de clipă nu-i deloc întâmplător. Capitaliştii au specialişti redutabili în PR şi ei au decretat sec : cu cât sfârşitul lumii e mai aproape, cu atât pofta de a consuma a muritorilor sporeşte. “Măcar să mă prindă cu maţul plin şi să mă satur de viaţă !” se justifică devoratorii de nimicuri, de reclame mincinoase. Cultura apocalipsei loveşte la fix în grupul-ţintă, nu ştiu să fi ratat vreodată.
*

Clasa de mijloc e tot mai mult o utopie, în România şi aiurea. În Germania, prin 2012, pătura cu pricina s-a subţiat cu vreo 5.000.000 de beţe statistice. Se lăţeşte în schimb grosul sărăcanilor şi bogătanii controlează tot mai discreţionar societăţile consumiste; produsul intern brut e la cheremul lor. Democraţia înseamnă inegalitate şi propagandă soioasă. Cel puţin comuniştii reuşiseră un oarecare echilibru social.

*

Pleșcoiul, satul de baștină al Elenei Udrea, este asaltat de ziariști, curioși să afle părerea localnicilor despre faptele penale ale faimoasei blonde, hulită acum. Răpănoșii de acolo, că numai ăștia s-au înfipt la microfon să-și verse păsurile, sunt indignați. "Bine i-au făcut, zice unul, că au furat tot, nouă nu ne-au mai lăsat nimic". În definitiv, cam la atât se reduce oful românului: frustrarea că n-a apucat și el să ciordească. Altminteri, e primul când trebuie să-l arate pe altul cu degetul. Întotdeauna altcineva este vinovat de nevolnicia lui, altfel ar mai fi șterpelit și el ceva. D-aia cere cu năduf ca ăilalți să zacă în pușcărie, că nu i-au pus și lui parte la mangleală...

*

Unde să mai exporte marile puteri mondiale criza financiară, unde ? Blocul comunist a căzut, în Africa nu prea e loc de chinezi, cât să ne mai păcălească Occidentul ? Perspectivele sunt sumbre şi, în timp ce speranţele s-au stafidit, dezamăgirile au înhăţat omenirea, miroase a apocalipsă ... Iar gazetele, “ecourile înşelătoare ale opiniei publice, (...) vrând cu orice preţ să-şi păstreze cititorii, (...) vor ucide societatea pentru a trăi din cadavrul ei”, vorba Marchizului de Custine.
Deja, mă îneacă damful de stârv, însă vorbele franţuzului m-au dumirit, sunt desluşit: trăim în casă cu leşul propriei noastre condiţii umane.