Toamna s-a strâns într-un pumn de frunze şi a început să bată la porţile verii. Acu’ eu nu ştiu dacă ea o să-i deschidă, în definitiv nu e treaba noastră. Şi chiar dacă ar fi aşa, ne-am aşeza frumos pe o bancă la marginea lumii, ne-am aduna toate sufletele la un loc, privindu-le apoi într-o gutuie. Şi cu gutuia asta în mâni ne vom duce în faţa toamnei s-o rugăm ca vreme de câteva păduri dezgolite să ne lase să rătăcim prin sângele ei. Până când? Până când ne-om poticni într-o depărtare de must, lăsându-ne salvaţi de o vie frunză de viţă, de o boabă de strugure iertată de căldura soarelui. Toamna rămâne cu mai puţine aripi, cu mai puţine păsări, de-aia ne este atât de greu să ne ridicăm odată căzuţi la pământ. Toamna şi pământul e mai bun, mai răbdător, mai cuminte, aşa că purtaţi-vă şi voi mai frumos cu el, daţi-i căldura frunţilor voastre şi rugaţi-l să se închine în faţa lui Dumnezeu.
Toamna rămânem cu mai puţine păsări, cu mai puţine aripi. Nu încercaţi să zburaţi mişcându-vă genele! Ochii sunt prea trişti ca să mai poată privi de sus Pământul, chircit la picioarele Soarelui. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
