A fost odată ca niciodată, la Paris, un local numit „Crazy Horse” în care, cică, cele mai frumoase fete din lume dansau şi înnebuneau o lume întreagă. Când stăteai de vorbă cu cineva şi pronunţai „Crazy Horse”, celui din faţa ta i se umezeau instantaneu ochii. Şi nu pentru că prin localul cu pricina s-ar fi ars tămâie, ci pentru că spectacolul te epuiza psihic până când îţi dădeau lacrimile. Pentru noi ăştia din est, care tot apuneam acum câţiva ani - înainte de tranzacţia din ’89 – spectacolul ar fi putut însemna sinucidere curată. Pentru că stăteam la vremea aceea prost cu nervii, pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că un sân, în carne şi oase, îl puteam vedea pe scenă numai dacă i se rupea unei dansatoare corsetul. Am fost, că aici voiam să ajung, la „Crazy Horse”. Aproape de miezul nopţii, când păsărelele Parisului se aşează în cuibuşoarele de nebunii, un grup de români s-a înfiinţat la „Crazy Horse” să vadă cu ochii lui ce era de văzut. Într-o sală de 250 de locuri, pe jumătate goală, fetele de la „Crazy Horse”, altfel frumoase şi devreme acasă, n-au rupt gura nimănui. Poate doar nişte guriţe mici din grupul nelipsit e asiatic, care în anumite situaţii – când mai era niţel şi se vedea tot – suspinau de tremura Marele Zid. Şi, oricum, când totul devenea fierbinte, chinezii băgau mâna în frapiera plină cu gheaţă şi mai uitau de comunism. Sigur, nu mă aşteptam ca pe scena de la „Crazy Horse” să apară Miron Cozma cu balerinii săi, dar nici să aţipeşti la jumătatea show-ului. Când cel mai interesant moment al spectacolului îl constituie un număr de păpuşi, „Crazy Horse” poate în linişte să se transforme în teatru de marionete. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
