Încă un pic şi putem spune că trecurăm şi iarna asta. Sau că ea ne trece pe noi. Acum numai contează, important e că în imensa lui majoritate poporul e rău. Chiar dacă nu pare. A fost un început de an greu. Nici nu se strânseseră bine cioburile de la Revelion că ne-am trezit că sunt atacate zi şi noapte conductele cu benzină. O bună bucată de timp, Guvernul României, opinia publică, Poliţia au avut ca ocupaţie principală urmărirea – la televizor, pe teren, prin ziare – a hoţilor de bnzină. La un moment dat aveai impresia că România toată era făcută numai din ţevi. O ţară fără oameni, fără copaci, dar colcăind de ţevi încolăcite prin care curge non-stop benzină. Lucrurile s-au liniştit – obosiseră şi hoţii, şi vardiştii – astfel încât pe la 1 februarie a început scandalul copiilor bătuţi, copiilor legaţi cu lanţuri groase de bucăţi rupte din calea ferată. Imagini terifiante au defilat seară de seară la cele mai importante jurnale de ştiri. S-au organizat emisiuni, au avut loc dezbateri, Justiţia şi instituţiile de protecţie a copilului s-au dezmorţit niţel după care s-a aşternut uitarea, în cel mai pur stil românesc. Copiii României pot fi bătuţi în continuare, în linişte, pe îndelete, nu mai interesează pe nimeni subiectul. Cine ştie dacă până la anul, pe vremea asta, o să mai aducă cineva subiectul în atenţia opiniei publice. Nici un jurnal nu mai începe prin a a arăta copiii bătuţi atât de mult arătaţi pe micile ecrane la începutul lunii februarie. Peici, pe colo, tot s-a mai făcut câte ceva. O picătură de speranţă într-un ocean de nedreptate. Acum, când presa riscă să intre în pană de subiecte tari a apărut nesperat subiectul “Acţiunea autobuzul”. Ovidiu Muşetescu şi Traian Băsescu au început să demonteze autouzul, roată cu roată, ceea ce ne dă “speranţa” ca până la 1 martie să nu mai rămână din el nici măcar o şaibă. Cine spune că-n România nu se întâmplă nimic?
