Supapa diversiunilor puse la cale de maeştri s-a deschis până la urmă într-un imobil cu şase niveluri situat pe BulevradulDacianr. 33. Sigur, nu poţi să faci o legătură directă între toate bombele şi bombiţele aruncatre în mod intenţioant pe piaţă şi explozia de ieri-dimineaţă, însă toate tensiunile au fost strânse de o mână nevăzută parcă şi aruncate în aer într-un bloc locuit de oameni. Avem un talent extraordinar de a ne concentra atenţia pe probleme false, pe probleme inventate doar de dragul de a fi inventate şi rămânem repetenţi atunci când e cazul să rezolvăm situaţii nerezolvate de ani de zile. Trebuie să moară oameni, să fie dărâmate clădiri pentru a ne scoate dintr-o pasivitate aproape veşnică, suntem cei mai săritori din lume după ce explozia a avut loc. Riscul ca mâine să aibă loc o dramă asemănătoare este imens. Dar mâine noi deja am uitat ce s-a întâmplat ieri şi nu ne interesează absolut deloc ce se va întâmpla poimâine. Suntem prea obosiţi, prea săraci ca să mai avem timp de preveniri, de strategii. Suntem condamnaţi la o cârpeală permanentă. Cârpim bugetul, cârpim visele, cârpim pâinea, cârpim viaţa. Trăim într-o cârpeală generală şi se întâmplă de cele mai multe ori ca în dreptul cusăturilor să fie oamenii, vieţile oamenilor. Aşa cum s-a întâmplat şi la blocul din BulevardulDacianr. 33. Cârpeala de zi cu zi a devenit lege în România, cârpeala de zi cu zi poate figura liniştită printre articolele Constiuţiei. Un articol, singurul (?), care respectat cu sfinţenie de societatea românească, în întregul ei, de la guvernanţi la oameni simpli, de la parlamentari la… ce vreţi dumneavoastră.
Suntem în faza de căutare a croitorului, urmează apoi să căutăm materialul pentru hainele noi, până atunci umblăm pe mai departe cârpiţi peste tot. Mai bine am umbla goi. Poate doar aşa n-o să ne mai condamne nimeni. În cel mai rău caz să fim arătaţi cu degetul pentru ceea ce suntem, nu pentru ceea ce nu suntem. Păcat, însă, că de cele mai multe ori şi prima variantă şi cealaltă înseamnă acelaşi lucru.
MARIUS TUCĂ
