Chinezii importă aer îmbuteliat din Munții Stâncoși ai Americii. Smogul gros de acasă i-a silit la asta, nu vreun moft. Lumea anului 3000 ? Indivizi cu buteliile legate de gât și puzderie de furtune care să-i alimenteze cu de toate – aer, hrană, alcool, droguri. Poate și sex. Și trupuri tatuate, și frizuri scandaloase, și piercing-uri tribale...
*
România radiofonică, în răstimpul acestor sărbători de iarnă, a semănat îngrozitor cu... SUA. Păi mai toate colindele, repetate obsesiv, de acolo au venit, de dincolo de Ocean. De parcă ale noastre se terminaseră. Vorbim americănește, mâncăm americănește, gândim americănește, urăm americănește, ne prostim americănește... Românesc a rămas doar felul în care ne văicărim, atât !
*
„Pentru cine jucăm noi ?” întreba, în fiecare time-out, căpitanul handbalistelor tricolore. „Pentru noi !” răspundeau celelalte, cu ochii sticlindu-le a victorie. Determinarea din privirile lor spunea totul, iar antrenorul părea un intrus în meleul fetelor. Până în optimi, ele jucaseră pentru... România, al cărei nume îl scandau în pauzele de întremare fizică și psihică. Dar izbânzile întârziau, nu și sudalmele din țară. „Niște gloabe, o echipă de pierzătoare, ce mai, rușine națională !” s-au grăbit destui să le anuleze ca sportive. De aceea, într-o noapte de revoltă, alde Neagu și Elisei s-au hotărât să joace pentru... ele însele. Și ce bine le-a ieșit schimbarea de optică ! În definitiv, nu asta facem fiecare dintre noi, nu trăim pentru noi înșine ? Restul e propagandă, ipocrizie. România a încetat să mai fie un țel care să motiveze pe careva. Individul și microgrupul întâi de orice, iar nu marile colectivități. Patria nici atât. Iată ce ne-a învățat capitalismul postdecembrist.
*
În reclamele cu nemiluita, fie că promovează sutiene sau salam, fie rotoare și saltele pneumatice, vezi numai femei frumoase. Zâmbete apetisante și forme în stare să scoale cimitire întregi de bărbați. Nu tu o zgripțuroaică, o matracucă pe panourile publicitare, deși pocitaniile astea sunt majoritare în viața de zi cu zi. Cum or rezista nefericitele mârșavei discriminări, cum de nu pun ele la cale o ditamai răzmerița ? Sau au priceput că reclama este sufletul comerțului, și comerțul, al capitalismului ? Iar capitalismul nu înseamnă minciună, repetată la nesfârșit ? Și ce altceva se pretează mai bine minciunii decât chipul provocator-ademenitor al femeii ?
*
Un băiețel din Hunedoara trăiește pe unde apucă. Taică-su l-a părăsit, ca și mamă-sa, numai că aceasta a plecat în Franța, să cerșească o coajă de pâine. Puștiul este campion la box, așa că subiectul trebuie exploatat. Carnasierii media au adulmecat mirosul prăzii și au adus-o în studio, s-o expună publicului. În plin viol mediatic, apare și mama eterică a minorului, grație minunilor tehnologice. Cei doi încep să plângă zguduitor, doar reporterița de teren francez zâmbește tâmp. Este satisfăcută de ispravă, succesul de casă o gâdilă pe la subsuori și cum să nu se simtă în al noulea cer ? Băiețelul se zdruncina din ființa-i plăpândă și își șterge lacrimile cu dosul palmelor, aproape că se dezintegrează. Cameramanii îi urmăresc gesturile, grimasele de suferință, ce suflet or avea inșii ăștia ? Știu ei ce înseamnă să-ți iubești mama de la depărtare și să o aștepți întruna ? Și că orice întoarcere a ei este de fapt o plecare ? Nici măcar nu-i interesează, în afara ratingului nu-i preocupă nimic. Canibali în numele dreptului la informare, călăi deghizați în oameni de televiziune. Mă cuprinde sila.
*
Nepoțica mea va împlini în vară doi anișori. Ori de câte ori întâlnește persoane necunoscute, instinctul de apărare o împinge în brațele părinților săi. Acolo își caută protecția, siguranța. A înțeles, încă de acum, că trebuie să se ferească de oameni, să-i ocolească, dacă vrea să se păzească de rele. Când zărește animale, micuța o ia înspre ele și dă să le mângâie, să le atingă cu mânuțele pufoase. Ce inteligenți sunt copiii ! Cum de se pocesc ei la maturitate ? Și de ce își pierd instinctul de conservare și se abandonează semenilor lor ?
*
Sătui să taie întruna frunză la câini, parlamentarii mioritici s-au apucat să numere... dulăii arâniți pe la stâni. Unu, doi, trei... nu mai mult. Numărătoarea cu tâlc vânătoresc a devenit lege, ce pocinog ! Puterea asta legiuitoare de la București nu scapă niciun prilej de a se compromite iremediabil. Amintiți-vă, numa, de episodul Guseth și, zău !, că îți vine să asmuți ciobăneștii pe ei ! Să-i ia de turul nădragilor și să-i azvârle unde le e locul. Dar, mă tem, că, în tradiția locului, câinii latră și... sesiunea parlamentară trece.
*
În urmă cu vreo zece ani, un român a șters-o în Cayman ca să-și depună caimacul adunat din învârtelile cu funcția de legislator. Paradisul evazioniștilor fără frontiere l-a primit cu conturile deschise, așa că omul și-a închipuit că în locul imunității parlamentare a căpătat imunitate... fiscală. Mai ales că organele judiciare din țara de baștină păreau a se fi lăsat pe tânjală, că nimeni nu-l mai căuta. Până în ziua în care poștașul a sunat la ușă cu ordinul de extrădare și, astfel, onorabilul domn Mihai Tânjală a aflat că n-are scăpare de paradisul... penitenciar.
Morala ? Nu vă lăsați pe tânjală în paradis, fiindcă nici nu știți cât de aproape este infernul !
*
„După 1945, comuniștii au distrus toate elitele României, îmi povestește un tip de dreapta. Cam ce se întâmplă și astăzi, cu nuanțele de rigoare. Dar știți care este diferența între cele două întâmplări tragice ? Ăia, așa sălbatici și grobieni cum erau, au pus în loc tot români, iar nu străini, ca acum. Căci veneticii se așază orișiunde se liberează locul, prin grija ocupantului din interior...”.
Iar lumea de aici doarme pe moarte, ca în colindul acela neasemuit de frumos cules de Grigore Leșe din Ardealul de Sus.
Marian Nazat
