Au fost cioci. Şi au rămas. Anii de opoziţie le-au zdrobit personalitatea, făcând-i mici, mici. Dar ciocoi. Nu sunt mulţi. Dar nici puţini. Sunt bine înfipţi. Au mers o vreme cu Dacia ca să puncteze la impresia artistică, ambalându-şi seara, în garaje, BMW-urile înainte de culcare, ca să nu-şi piardă antrenamentul. Cu mâinile încordate pe volan, ambalând motorul şI privind prin parbrizul întunecat ziua în care or să zburde iar pe străzi. Cu girofar sau fără. Le-a ţâţâit fundul ani întregi. N-a existat zi de la Dunmezeu în acei ani, în care să nu se uite în cutia poştală cu teama că vor găsit o citaţie la Parchet. N-a fost să fie. Au renunţat cugreu la costumele “Armani”, scoţându-şi de la naftalină costumele de la “Apaca”, purtate odinioară. Dacă le-ai fi zis în perioada aia să-şi îndese pe cap o şapcă de proletar ar fi făcut-o fără să crâcnească. De altfel, erau de-o bunăvoinţă obositoare. Dacă ia-i fi sunat la 12.00 noaptea să-i întrebi cât e ceasul, ţi-ar fi răspuns ca şi când aşteptau telefonul tău, trimiţându-ţi a doua zi un ceas ca să nu mai te loveşti de problema timpului. Şi uite că roata istoriei, mai mult sau puţin împinsă de popor, îi făcu iar boieri. Pardon, ciocoi! Ciocoii noi care fuseseră vechi! Şi, pentru că multora li se vedeau hainele de blană ale soţiilor ieşind din carnetul de partid, nu mai ajunseseră chiar în linia înâi. Doar pe acolo, prin preajmă. Ora răzbunării venise! Răzbunarea cui? Pe viaţa lor! Credeţi că au uitat aşa de uşor orele târzii din noapte e când ambalau BMW-ulrile în garaj, când nu puteau să facă şI ei măcar o depăşire? Orele când semnalizau stânga şi se trezeau apoi lac de sudoare ţăcănindu-le mintea? Sună-i acum şi o să reuşeşti printr-o întâmplare fericită să vorbeşti cu câinele lor. Sau cu pisica. Stăpânul a ajuns iar mare. Şi-a scos iar garderoba de ciocoi. Şi caracterul. E pe cai mari. Are în mână biciul. Şi, în multe cazuri, pâine şi cuţitul. E mai uşor de gsit primul-ministru decât el. Sau preşedintele României. Dacă n-ai avut şansa, mică ce-i dept, să-ţi răspundă câinele, îţi poate răspnde secretara III sau consilierul IV. Cu şeful de cabinet - şi acum toţi au cabinete, indiferent că ocupă o funcţie în stat sau nu – numai printr-un noroc chiar poţi vorbi. Şi atunci afli că ciocoiul nostru se rgăseşte: a) într-o întâlnire importantă cu cineva de afară, cu cineva de sus, cu cineva de jos, cu cineva dinăuntru; b) în străinătate; c) la un simpozion,un seminar; d) la o recepţie; e) într-o şedinţă ş.a.m.d. Îl doare undeva pe el că e angajat al statului, că se află în slujba statului şi a cetăţenilor săi. El e la putere. Dacă-l scoţi din întâlnirea de afară ş-l bagi în cea dinăuntru, zbiară în gura mare că asta e ofensă adusă autorităţii. N-a învăţat nimic de la ciocoii de dinainte. Patru ani s -au uitat ei nu cu gândul de a înţelege ceva din hidoşenia lor, ci cu gândul să le ia locul. A fost ciocoi. Şi a rămas. Îmi este milă de cetăţeanul care-şi pune vreo speranţă în ciocoi. Dar îmi este ruşine. Pentru că nu poţi să le spui oamenilor că ar putea fi mai bine, când realitatea îi zdruncină, când, de multe ori, primul contact al lor este cel cu ciocoiul. Din nefericire!
