Zilnic guvernul meu de viaţă poartă negocieri cu sindicatul meu de timp în ceea ce priveşte propria-mi respiraţie. Şi când se negociază respiraţia mea privesc ca şi când s-ar nergocia naşterea mea. Dimineaţa taie ca o foarfecă panglica unei noi zile care se lasă să fie începută doar de dragul de a fi pusă în “funcţiune” ca depăşire de plan. Ziua de dinainte nu mă terminase de consumat, mai avea de hărţuit la mine, doar noţiunea de o nouă zi calendaristică face să nu-mi pot trăi nici propria viaţă. Plonjez din aşternutul în care ziua a făcut ochi direct în faxuri, telefoane, scrisori, oameni, ziare, ştiri. Printr-o venă îmi intră hârtiile şi telefoanele, prin alta oamenii. Cyborgul de presă, de televiziune din mine a preluat comanda, sentimentele sunt băgate într-un fişier şi aruncate la coş. Aud ce spun oamenii care vorbesc cu mine sau aiurea, însă datele sunt preluate şi descifrate de circuite care mi s-au dezvoltat în sânge o dată cu noua viaţă în care trupul, mintea, inima nu trăiesc cu adevărat decât în somn. În fiecare zi viaţa mă prinde într-o menghină şi un strungar dirijat de mine printr-o telecomandă începe să-mi perfecţioneze vocabularul, imaginea, scrisul. Concureţa face din mine o piesă strunjită până la dimensiunile standard, admise pentru competiţie. În faţa oamenilor ajung ca un hibrid ciudat, ceva între robot şi om, copac şi turn, elev de şcoală generală şi ziarist ratat. Toată strădania şi munca mea, toate străduinţele mele de a fi cel mai bun, toată bunătatea mea, deci toate astea la un loc mă duc în faţa dvs. ca pe un produs care poate fi în cel mai bun caz oferit ca rest la un pachet de Eugenia. Păi, ştiţi voi cine sunt eu cu adevărat? Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
