Negri ăia mici şi răi, mari şi urâţi se străduiesc aici, la Washington să demonstreze lumii întregi că societatea americană, nu că ar fi intrat în putrefacţie, dar pute pe la marginile ei. La patru-cinci străzi de locul unde suntem cazaţi, dacă o iei drept pe strada F, dai de meseriaşii ăştia. Care meseriaşi, o dată cu lăsarea întunericului, se strâng în găşti , scot grătarele în faţa casei şi bagă cărbuni. Să nu vă gândiţi că mănâncă albi la grătar, dar dacă totuşi un cetaţean cu pielea mai albă se încumetă de la o oară încolo, să treacă pe colo, chestia asta o face pe propri-ai reăspundere, putând să i se întâmple orice. Şi dacă partea asta de oraş, în care locuiesc capii ăştia răi arăta odinioară ca tot restul oraşului, frumoasă şi curată, astăzi se poate asemui lejer cu Ferentariul nostru, cu precizarea că pe-aici, pe-colo, cartierul bucureştean străluceşte în comparaţie cu cel american. Şi în fond e treaba lor, e capitalismul lor, al americanilor, ce fac cu cetăţenii ăştia, toată probnlema e ca poliţiştii de pe aici să mai ţină două-trei scrupule la ei, altfel vor fi nevoiţi să spună proverbul ăla cu „cine n-are negri să-i cumpere”. Şi la urma-urmei, într-o societate în care na-r puţi nimic e clar că ceva n-ar mirosi a bine. Dra hai să-i dăm în pigmentul mă-si pe cetăţenii ăştia de culaore, răi şi urâţi, şi să vă povestesc ce mi se-a întâmplat ieri seară.
Mă plimbam singur şi liniştit pe unul din trotuarele Americii, pe unul din trotuarele lumii Ei bine, trotuarul ăsta dădea în Pennsylvania Avenue, ca orice trotuar care se respectă. Şi când să facă ei chestia asta, o agitaţie neobişnuită, poliţişti cu maşinile lor, sirene etc… se înfăţişau înaintea mea. Eu care, la viaţa mea, vrând-nevrând, am văzut multe filme americane, am crezut că o să-iprindă. N-avea importanţă pe cine, eram fericit că asta se va întâmpla sub ochii mei. La o adică, chiar puteam să pun eu mâna pe ei. Şi nici nu mai aveam mult că, mergând aşa ca hipnotizat, m-am trezit lângă mine cu un om urmat de alţii şapte-opt. Chiar aş fi putut să dau mâna cu ei, să-i urez succes în procesul de pace. Faptul că nenea ăsta ieşise din hotelul în care locuieşte aici preşedintele Ion Iliescu, nu ştiu dacă mai are vreo importaţă. Cer, este că am văzut cu ochii mei câţiva americani gură-cască aflaţi, din întâmplare, pe-colo, care au început să-i aplaude. Era Yaser Arafat. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCA
