Volodimir Zelenski continuă să cutreiere lumea, nepăsător la zecile de mii de cadavre îngropate în pripă în pământul ucrainean. Oriunde merge, oficialitățile de acolo îl primesc cu surle și trâmbițe, cu fervoarea unor circari instruiți ca atare, cât să-i întrețină neisprăvitului starea de beție. Cum, de pildă, s-au petrecut lucrurile deunăzi la Washington, scenele amintindu-mi de cele descrise de Mario Vargas Llosa în romanul Vremuri grele. Ce dacă ele se întâmplau în anii '50 și foarte departe de noi? Nicio diferență, doar actorii sunt alții acum, la fel de perfizi (unii) și de jalnici (alții), semn că istoria se repetă, se tot repetă... Tragic și comic deopotrivă...
Așadar, „presa şi radioul transmiteau zi şi noapte date despre acea vizită, de parcă ar fi fost vorba de un eveniment mondial. (...) Pentru că președintele Eisenhower suferise un infarct şi se afla în spital, Castillo Armas și soția lui au fost întâmpinați pe aeroportul din Washington de vicepreședintele Richard Nixon, înconjurat de demnitari din guvernul nord-american. În onoarea preşedintelui guatemalez s-au tras douăzeci și una de salve de tun și a avut loc o paradă militară. Atât în discursuri, precum și în ziare, inclusiv în The New York Times!, se vorbea despre Castillo Armas ca de un erou, salvatorul libertăţii din America Centrală, un exemplu pentru lumea întreagă. Asta se spunea în toate discursurile de bun venit în marea țară din nord. La apariţiile pe stradă, Castillo Armas era aplaudat, dădea autografe, i se făceau fotografii, cetățenii de rând îi mulțumeau pentru că-și eliberase țara. De ce, de cine? Doctorul Efrén García Ardiles a fost apucat de un soi de ameţeală, care l-a făcut să închidă ochii. Cum era posibil ca omuleţul ăla neînsemnat și presupusa lui revoluție eliberatoare să facă o asemenea impresie în Statele Unite? Şi nu doar asupra guvernului: tocmai fusese făcut doctor honoris causa la universităţi prestigioase, precum Fordham şi Columbia și, într-o zi din cele două săptămâni de vizită oficială, l-au dus în Colorado, la spitalul militar Fitzmond, pentru ca însuși preşedintele Eisenhower să-l poată îmbrăţişa şi felicita pentru că smulsese Guatemala din ghearele ursului sovietic. Câţi comunişti erau în Guatemala, în afară de mâna de neisprăviţi din Partidul Guatemalez al Muncii, în care erau înscriși şaptezeci de membri şi care fusese scos în afara legii după victoria contrarevoluţiei? Foarte puţini, nu știa exact câți, dar cu siguranță erau o minoritate insignifiantă. Doctorul García Ardiles decupase din ziar discursul lui Richard Nixon, din timpul cinei oficiale, când acesta l-a salutat pe «curajosul militar» care a condus revolta din țara sa împotriva «unei dictaturi comuniste, găunoasă și coruptă». Ce revoltă? Se revoltase poporul? Castillo Armas fusese primit la Congresul din Washington și aplaudat frenetic de senatori şi de membrii din Camera Reprezentanţilor, reuniți în şedință comună.
Asta să fie istoria, această incredibilă denaturare a realităţii? Transformarea în mit și ficţiune a unor fapte reale? Asta era istoria pe care o citeam și o învățam? Eroii pe care-i admiram? Un mănunchi de minciuni transformate în adevăruri de către gigantice conspirații puse la cale de cei puternici împotriva unor amărâţi precum el și Faţă de Topor? Farsorii ăștia erau eroii la care se închinau popoarele? (...) Se pare că Statele Unite, mai bine zis secretarul de stat al președintelui Eisenhower, John Foster Dulles, împreună cu fratele său Allen, șeful CIA, îl aleseseră pe Castillo Armas ca să conducă contrarevoluţia pentru că nu era un aristocrat, așa cum era generalul Ydigoras Fuentes, și pentru că celui care avea cea mai multă minte și faimă i se descoperise un cancer la gât. Poate că-l aleseseră pe Carlos şi pentru că-l considerau cel mai docil şi uşor de manevrat dintre toţi trei, pe lângă faptul că arăta mai degrabă a băștinaș decât a metis. Astea sunt merite suficiente pentru a fi preşedintele Republicii Guatemala și eroul întregii lumi libere? Suficiente pentru a se afla acum în Statele Unite și a avea parte de decoraţii şi aplauze și de a fi numit, de către cele mai prestigioase publicaţii, un exemplu pentru America Latină.” Mda, „nu suntem nebuni doar eu și compatrioții mei. Toată lumea a luat-o razna. Mai ales Statele Unite.(…) Au înnebunit cu toții.”
Stârpitura pregătită cu osârdie pe maidanul kievean nu demult strânge mâini, aplauze și medalii onorifice (poate și averi inimaginabile), clipa mincinoasă e a lui. Demonii sosiți de peste Ocean îi toarnă în urechi otrava închipuitei sale vitejii, ce dacă Ucraina agonizează? Morții pentru țara scoasă la mezat la comanda altora au gura astupată de țărână și nu mai pot vorbi. Tăcerea lor e veșnică, asemenea prostiei de care nu-i chip să ne eliberăm... Chiar nu învățăm nimic din pățaniile trecutului ? Chiar am înnebunit cu toții ?!
