Certitudine şi sprijin

Nervi de oţel trebuie să aibă românul nostru! De când primăvara nu mai este primăvară, de când vara nu mai este vară, de când toamna numai este toamnă, de când iarna numai este iarnă, singura certitudine pe care o are românul de la Dumnezeu rămâne inundaţia. Din păcate, inundaţiile rămân singurele certitudini în rostul pământean, de zi cu zi, al omului. După o secetă care a uscat pământul până în miezul lui, vin inundaţiile care în câteva minute iau agoniseala de o viaţă a unora care par blestemaţi de soartă.
Nu am văzut pe nimeni din cei oropsiţi să aleagă drept punct de “sprijin” macaraua, nu am văzut pe nimeni din cei rămaşi săraci lipiţi pământului, devenit peste noapte un morman de nămol, să crşească pe la colţuri. Am văzut, în schimb, femei care îşi înăbuşeau durerea muşcând din broboadă şi bărbaţi care dădeau vina pe răul din oameni. Pentru ei, ziua de mâine nu mai este o certitudine, pentru ei cuvântul viitură este unul intrat în limbajul uzual. Ce poţi să îi spui unui ţăran căruia natura i-a luat casa, vaca, macatul de pe pat, cerga sau un televizor pentru a-l încuraja? Că va veni o zi în care viaţa îi va face decontul? Că se va găsi cineva care să-l ajute? Pentru oamenii uitaţi pe cărările vieţii nimic nu poate fi mai bun decât ceea ce făcuseră ei cu propriile mâini…
Natura se răzbună sub diferite forme pe noi, pe cei mulţi care am uitat că există ceva dincolo de noi mai puternic decât tot ceea ce putem controla.
Pentru cei mulţi, a o lua de la capăt înseamnă a-ţi sufleca mânecile la o vârstă la care alţii se gândesc că viaţa nu mai înseamna decât ani în care trebuia să vadă cum cresc nepoţii pe bătătură. Asta putea fi o certitudine în condiţii normale, nu în anormalitatea în care trăim şi de care depindem noi. Poate cineva privi ochii unui bătrân peste care au trecut gerul unor tranşee, ploile de pe la cozile comuniste sau lacrimile bocelilor după copiii morţi şi să îi spună că o poatelua de la capăt?
Celor mai mulţi dintre noi asemenea scene le trezesc milă. Nu de milă au nevoie aceşti oameni bătuţi de soartă care ispăşesc pedepse în numele poporului român, ci de certitudini. Care din păcate nu sunt garantate de nimeni. Singurul sprijin ne rămâne propriul suflet în faţa căruia nu putem păcătui nici măcar cu gândul.
De când primăvara nu mai este primăvară, de când vara nu mai este vară, de când toamna nu mai este toamnă, de când iarna nu mai este iarnă, singurul sprijin ne rămâne propriul suflet.